Lumânarea nu poate să lipsească de la nici o slujbă sau rugăciune. Cand cineva se botează, când se cunună, când se împărtășește, când moare, când se roagă acasă la el sau în biserica, când merge la Sfântul Altar cu prescura și cu pomelnicul, la mormânt și în oricare alt moment se adresează lui Dumnezeu sau este în fața Lui, omul credincios aprinde lumânări.
Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea și transformarea în lumină. Ca și Semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinct al creștinului, ea reprezentând esența credinței noastre. Ca și lumânarea, omul se poate transforma și el în lumină. De aceea însoțim rugăciunile noastre pentru cei vii, cât și pentru cei morți de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre.
Lumina este semn al prezenței lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este lumină, mergem la Dumnezeu cu lumină. Lumânarea este, în același timp și o mărturisire a faptului ca cel care aprinde lumânarea este iubitor de lumină, a ales calea luminii, nu pe cea întunericului, a ales și iubește faptele ce se săvârșesc la lumina, nu pe cele care se fac pe ascuns, în întuneric, se închină lui Dumnezeu care este lumină și se leapadă de stăpânitorul întunericului și de lucrurile ce se fac la întuneric. Este foarte important de semnalat ca omul aprinde lumânarea când se îndreaptă spre Dumnezeu sau când face lucruri legate de Dumnezeu, când face lucruri bune. El nu aprinde lumânarea atunci când savârșește lucruri de care se rușinează, lucruri îndoielnice, lucruri lumești.
De ce tămâiem?
Tamâia însoțește, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer ca semn al jerfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere.
În același timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenței lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a cărui prezență se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului lui Dumnezeu care coboară din cer, este foarte frumos ilustrată de rugaciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: „Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.”
Tămâia alungă forțele răului
Fumul de tămâie are puterea de a alunga orice forță a răului, de oriunde ar veni aceasta, din partea oamenilor sau din partea necuratului, dar mai ales, are menirea de a îndepărta prezența și lucrarea celui rău și a duhurilor rele.
Pentru aprinderea tămâiei se folosește un cărbune special, prezentat sub formă de praf sau pastile, care se aprinde ușor și ține mult. Acesta se poate procura de la mănăstiri sau biserici, iar în ultimul timp chiar de la magazine de obiecte bisericești. La țară se folosesc de obicei, cărbuni aprinși. Așa cum ne îngrijim de atâtea lucruri pentru nevoile noastre, mult mai puțin însemnate decat tămâierea casei, putem să ne îngrijim puțin și de cele necesare rugăciunii și sfințirii casei noastre.