Din Tine-i pacea dulce
Din Tine-i pacea dulce
și freamătul divin
ce-mi vine să se culce
pe-al inimii prea-plin
pe lacrima sfioasă
pe tainicul fior
– cînd peste gînd se lasă
o aripă de dor.
Din Tine-i picurarea
acordului divin
cînd limpede cîntarea
pe harfă-mi vine lin
și dulce mi-o prelinge
al Duhului Sfînt mir
cînd sufletu-mi învinge
al lacrimilor șir…
Din Tine e minunea
ce-nvăluie tăcut
ființa-n rugăciunea
cînd imnul sfînt e mut
și inima mea zboară
ca-ntr-un edenic vis
pe-a îngerilor scară
spre cerul larg deschis.
***
Cînd ai să pui
Cînd ai să pui piciorul
pe Stînca Mîntuirii
rămîi pe ea statornic
dînd orice preț iubirii
căci cine-odată cade
pierzînd această Stîncă
pe veci de veci va arde
în flacăra adîncă.
Cînd ai să spui Cuvîntul
ce Dumnezeu ți-l cere
păstrează-ți legămîntul
prin orișice durere
căci cine-odată-și minte
credința lui curată
nici mii de legăminte
nu-l spală niciodată.
Cînd ai s-ajungi în fața
lui Dumnezeu cu toate
ai grijă că viața
să-ți duci pe căi curate
căci cine n-o să fie
aflat pe calea dreaptă
amară veșnicie
și-amar sfîrșit l-așteaptă!
***
Ce mare eşti!
Ce mare eşti, o, Doamne,
Ce mare eşti şi sfînt,
Spun soarele şi luna
Şi vuietul de vînt,
Şi trăsnetul ce culcă
Stejarii la pămînt,
Şi urletul furtunii,
Şi-al păsărilor cînt,
Văzutul, nevăzutul
Şi toate cîte sînt
În lumile luminii
Şi-n beznă, sub pămînt…
O, de-ar cunoaşte, Doamne,
Toţi oamenii ce sînt
Puterea mîinii Tale
Şi-a glasului Tău sfînt,
De-ar asculta chemarea
Şi Sfîntul Tău Cuvînt,
Te-ar preamări de-a pururi
Ce mare eşti şi Sfînt!