Eu vă dau sfaturi pe care, uneori, s-ar putea să nu le aflați în altă parte. Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?” Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui.
Când am fost ales episcop, în cuvântarea mea în fața Sfântului Sinod am spus: „Vă rog pe Sfințiile Voastre, membri ai Sfântului Sinod, să-mi dați putere din puterea voastră!” Fiecare avem un dar și o putere. Dacă le împărtășim cu ceilalți, creștem și-n sufletul nostru, dar îl ajutăm și pe aproapele nostru. Nu trebuie neapărat să mergi tot timpul la stareț, ca să-l faci să încărunțească. Nu! Dar la duhovnic este bine să te duci ca să-i spui toate păcatele, să i le pui în poală. Încolo, el are grijă. Nu mai trebuie tu să-ți porți de grijă. Eu, după ce mă spovedesc, sunt împăcat. Acum duhovnicul nu are decât să se roage pentru mine, că de aceea este duhovnic, nu? Că ăsta-i darul de la Dumnezeu. Hristos a spus clar: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 23). Asta nu e glumă!
Vă spuneam că Mântuitorul le-a spus așa de frumos femeilor mironosițe: „Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea și acolo Mă vor vedea” (Matei 28, 10). Apostolii, după Înviere, mergând acolo unde li s-a poruncit, în munții Galileii, s-au întâlnit cu Hristos. Spune Evanghelistul Matei, foarte frumos, că I s-au închinat Lui cu toții. Deja se risipise îndoiala din inima apostolilor. L-au văzut viu, L-au văzut că este Dumnezeu, au văzut că tot ce a spus s-a realizat și s-au închinat Lui. Hristos, atunci, ce a zis? Cine ar putea să-mi spună?
Să vă spun un lucru! Fiecare să citiți cât mai mult, ca să-L cunoașteți pe Domnul Iisus Hristos. Dar nu putem memora tot, nu încape tot. Însă putem memora câte un cuvințel. Să ai, să zicem, câte patru cuvințele din fiecare Evanghelie la care să reflectezi.
Deci, ce a spus Mântuitorul când S-a întâlnit cu apostolii? „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ” (Matei 28, 18). Acum, după Înviere, înainte de Înălțare, S-a declarat Domn al cerului și al pământului. A declarat numai în fața apostolilor. Iar noi, cei care slujim la Altar în Biserica Ortodoxă, suntem urmașii de drept ai apostolilor și, de fapt, suntem ucenicii lui Hristos. Suntem slugile cărora li s-a dat toată puterea, prin succesiunea apostolică.
Credința în Acesta este viața noastră. Credința aduce iubire. A-L iubi pe Hristos este cea mai mare mângâiere. Credința, iubirea și ascultarea de Hristos, de cuvântul lui Hristos, toate acestea ne aduc nouă fericirea. Și aceasta o realizăm citind Evanghelia permanent.
Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiți frumos și-n bucurie, Colecția „Crinii țarinii”, volumul 2, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2014, p. 46-48
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată şi el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea e lipsa unei plăceri, ce stă de faţă ori nădăjduite. Şi nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaş de avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul şi naşte tristețea tocmai în locul de care vede că suntem atraşi cel mai mult”.
Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înţeles că la tămăduirea tristeţii este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuieşte lucrul acesta astfel: „tristeţea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorinţă; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristeţe […]. Cel care stăpâneşte asupra patimilor a biruit tristeţea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanţurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea […]. Dar cel care dispreţuieşte plăcerile lumeşti nu va fi tulb de cugetele tristeţii”.
Omul supus trupului pofteşte nu doar bunuri materiale, ci şi cinstea şi slava lumească, şi atunci când am vorbit despre patima tristeţii am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea şi slava deşartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţiie dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şi onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici.
În cazul acesta, tristeţea se lecuieşte prin dispreţuirea slavei şi demnităţilor lumeşti, sau şi mai bine printr-o deplină nepăsare faţă de ele, fie că le ai, fie că eşti lipsit. „Pentru întristare […] dispreţuieşte şi slava, şi necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.
(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, p. 146-148)