Un păcat strigător la cer pe care îl faci fără să realizezi și-ți atragi numai rău! Domnul le înapoiază celor ce se căiesc milele Sale, ca cei ce greşesc să nu cadă în deznădejde!
Voi spuneţi că pentru voi acum există numai un singur Dumnezeu – şi toată nădejdea voastră este în El. Aşa trebuie să simţiţi mereu: căci fară voia lui Dumnezeu nici o mie de ajutoare omeneşti nu vă pot ajuta.
Domnul le înapoiază celor ce se căiesc milele Sale, ca cei ce greşesc să nu cadă în deznădejde, iar vrăjmaşul transformă acest lucru în ispite pentru noi căderi, insuflându-le: „Nu-i nimic… ai căzut… dar Dumnezeu ţi-a înapoiat totul… poţi să mai greşeşti… nu-i nimic, te vei căi şi ţi se va da totul înapoi…” Linguşirea aceasta este mai ademenitoare decât toate… şi nu pare a fi importantă… Printre altele, împlinirea ei este un păcat strigător la cer, anume să greşeşti cu nădejdea în mila lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este nemăsurată, însă noi suntem limitaţi… şi putem ajunge până acolo încât să încetăm să ne căim şi să ne zdrobim inima din pricina deselor căderi, iar fară acestea nu va exista în noi vas pentru primirea milei..
***
De ce este atât de grav păcatul deznădejdii
Numai păcatul deznădejdii, care stăpânește pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăși părăsirea pocăinței și întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Numai păcatul deznădejdii, care stăpânește pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăși părăsirea pocăinței și întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al șaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci, putem spune că numai acolo unde se cuibărește deznădăjduirea, nu mai este vindecare și nici iertare. Să ne înfricoșăm de răutatea aceasta și să fugim de ea ca de veninul șarpelui, căci ea este lepădarea Darului Sfânt și defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
***
Cum te poţi vindeca de deznădejde?
Ți se pare că iertarea ar trebui să fie dobândită prin anumite nevoinţe, printr-o viaţă curată, nu de către un om ca tine. Primeşte de la Dumnezeu ceea ce-ţi dă El, alipindu-te de duhovnic şi încercând să faci ceea ce-ţi spune.
E o cale foarte complexă procesul acesta de ieşire din deznădejde. El cere smerenie şi cere credinţă. Din necredinţă deznădăjduim. Nu-L credem pe Dumnezeu, Care zice: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară, cel ce cheamă numele Meu se va mântui, n-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi”. Nu-L credem. Dar când vine diavolul şi zice: „Nu te vei mântui, că ai făcut cutare şi cutare treabă! Dumnezeu nu te mai iubeşte!”, îndată-l credem.
Aşa că este nevoie de credinţă. Să primim iertarea lui Dumnezeu, pur şi simplu, în spovedanie. Ne-am spovedit neputinţa noastră. Care-i pricina deznădejdii noastre? Vreun păcat? Nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Înseamnă că pricina este alta. Chiar dacă ai avea nu ştiu ce păcat, du-te şi te spovedeşte şi Dumnezeu te iartă. Iată că pricina nu mai este păcatul tău, pentru că ţi l-a iertat Dumnezeu în spovedanie. Oricum deznădăjduieşti. Înseamnă că nu păcatul este problema, problema este starea sufletului tău, puţina ta credinţă, mândria ta. Pentru că ţi se pare că iertarea ar trebui să fie dobândită prin anumite nevoinţe, printr-o viaţă curată, nu de către un om ca tine. Primeşte de la Dumnezeu ceea ce-ţi dă El, alipindu-te de duhovnic şi încercând să faci ceea ce-ţi spune.
De regulă, la deznădejde ajung oamenii care au făcut neascultare de duhovnicii lor. E regulă. Deznădejdea este plata pentru neascultare. Dumnezeu voieşte să te scuture şi să te readucă la realitate, să te readucă în Biserică. Aşa că, reintraţi în ascultarea lui Dumnezeu prin spovedanie şi încercaţi să păziţi canonul pe care vi-l dă duhovnicul. Şi mergeţi mai des la slujbele bisericeşti. Din deznădejde, din melancolie ieşim prin rugăciunea de obşte.
Surse: http://altarulcredintei.md; doxologia.ro