Când ne rugăm, nu ne propunem să ne rugăm cu lacrimi, nu ne sugerăm, nu căutăm si nu cultivăm asta. Dar ele vin, adeseori însoţite de un sentiment clar, inconfundabil de uşurare, de curăţare, de mângâiere. Lacrimile, străpungerea inimii (pentru că de aici, din străpungerea inimii, vin lacrimile), sunt unul dintre semnele clare că rugăciunea ne-a pătruns, ne-a apropiat de Dumnezeu. De aici durerea de a ne vedea departe de El mai tot timpul zilei şi vieţii noastre când, din nepăsare sau din nepricepere, ne aflăm fără El, înstrăinaţi de El, rătăciţi mai mult sau mai puţin. Pentru că păcatul aceasta este: rătăcirea de la Cale, de la Adevăr, de la Viaţa cea bogată, plină, puternică, pe care o intuim şi o căutăm.
Nu viaţa plictisită, lâncedă, ce are nevoie de aburii tari ai plăcerilor pentru a o face suportabilă. Cu cât descoperim rătăcirea aceasta mai lungă, mai adâncă, cu atât durerea este mai mare, mai sfâşietoare: „atâta timp am trăit în întunericul depărtării de Dumnezeu”. Şi plânsul devine mai adânc, mai conştient.
Rugăciunea e chemarea ca Dumnezeu Însuşi să ne dea puterea, inspiraţia de a trăi alături de El. Chemându-L în fiecare moment al zilei, din ce în ce mai des, încredinţându-ne Lui tot mai deplin.
Roagă-te deci, Alina, în fiecare clipă a zilei, cu simplitate şi cu atenţie! Dar fă-ţi mai ales răgaz dimineaţa şi seara pentru rugăciunea cuprinzătoare în faţa icoanei, a candelei, în faţa lui Dumnezeu care te aşteaptă cu dragoste. Şi pentru ca puterea păcatului să slăbească, pentru ca gândul lui Dumnezeu să lucreze mai clar în tine, spovedeşte-te des! Roagă-te ca Domnul să te lumineze prin cuvântul duhovnicului şi acesta te va învăţa cum să păstrezi darul lacrimilor celor mângâietoare, al durerii ce te curăţeşte!
***
În stare de rugăciune curată, sufletul poate trăi experienţa căldurii celei duhovniceşti.
Marii rugători vorbesc despre o căldură începătoare, izvorâtă din asceză, din osteneală, şi o căldură ce se naşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor.
Sfântul Simeon Noul Teolog Îl consideră pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc, lumină ce luminează sufletul. Părintele Stăniloae tâlcuieşte astfel această „teologie a focului“, întâlnită în imnele Sfântului Simeon: „Focul sau lumina iubirii e de la Dumnezeu. Dar sufletul are mintea ca sfeşnic făcut să se aprindă de focul sau de lumina iubirii dumnezeieşti“. Acest foc al iubirii dumnezeieşti ni se dă potrivit eforturilor noastre de a-l dobândi şi puterii noastre de a-l suporta. Aceasta echivalează însă cu o chenoză din partea lui Dumnezeu.
Rugăciunea nevoitorului, atât în faza ascetică, dar şi în cea contemplativă, mistică, este însoţită de sentimentul pocăinţei şi de smerenie, de plânsul duhovnicesc, ce rodeşte în „ploi“ sau „râuri“ de lacrimi.
Dintre misticii care au vorbit cel mai adânc despre acest „dar al lacrimilor“, legat de pocăinţă şi de rugăciune, locul esenţial îl ocupă Sfântul Simeon Noul Teolog. Părintele Stăniloae a cunoscut opera lui şi, dându-şi seama de valoarea ei duhovnicească, a tradus o parte a ei, atât în Filocalia, cât şi în Imnele iubirii dumnezeieşti.
Plânsul duhovnicesc şi lacrimile sale harismatice sunt roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune, în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. Plânsul, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog, este îndoit în lucrările sale. Unul este ca „apa“, care stinge văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul, altul este ca „focul“, care face viu, care reaprinde şi încălzeşte inima şi sufletul.
Lacrimile, care la început sunt de tristeţe pentru păcatele noastre, de regret pentru căderile firii noastre, devin, pe măsura pocăinţei şi rugăciunii noastre, lacrimi de recunoştinţă faţă de Părintele ceresc, fericită întristare, lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii depline cu Dumnezeu.
Lacrimile, arată părintele Stăniloae, „sunt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii de sine, că s-a eliberat de sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc“. Ele sunt mijloc de curăţire şi de viaţă nouă, semn al iubirii de Dumnezeu şi semnul deplin al ultimului grad de smerenie şi de pocăinţă . Ele nasc în suflet „întristarea bucuroasă“, starea fericită a sufletului împreunată cu iubirea de Dumnezeu şi simţirea ajutorului Său. Această întristare fericitoare „nu e întristarea fără nădejde a singurătăţii, a sentimentului de părăsire definitivă, a ieşirii din legătura cu izvorul vieţii adevărate, pe care o are cel ce nu se poate pocăi“, ci una aducătoare de pace şi linişte.
Lipsită de aceste lacrimi, „fără această înmuiere“, rugăciunea este mai mult o „meditaţie filosofică, fără efecte adânci şi transformatoare asupra întregii fiinţe a noastre“. Lacrima este cea care „umanizează“ rugăciunea noastră şi o face transparentă harului dumnezeiesc. Ea întraripează rugăciunea, luminând ochii minţii şi făcând-o să vadă, prin smerenie şi pocăinţă, prezenţa şi măreţia dumnezeiască.
Străpungerea inimii, plânsul şi lacrimile duhovniceşti, arată părintele Stăniloae, constituie o mărturisire a stării de pocăinţă, un dialog nevăzut şi neîncetat, dar în acelaşi timp îndurerat şi plin de simţire, în care sufletul, recunoscându-şi starea sa, reuşeşte, cu ajutorul dumnezeiesc, să se înalţe către rugăciunea curată. Aceste lacrimi sunt „ape vii“ pentru suflet, care mângâie inima obosită de nevoinţe şi dau viaţă nouă celor ce le varsă.
Prin aceste lacrimi, ce curăţă sufletul creştinului, se naşte pacea, bucuria, liniştea, mângâierea, iubirea.
Surse: Pr. prof. Ioan C. Teşu, Ziarullumina.ro; Doxologia.ro