Se poate ca într-o familie bunicul sau bunica să fi făcut nedreptăţi, dar ei să fie bine, şi să plătească pentru acelea copiii sau nepoţii lor. Se îmbolnăvesc şi sunt nevoiţi să dea la doctori toate cele pe care le-au agonisit cu nedreptate, ca să se achite astfel bunicii lor (de păcate – n. t.).
Cândva o familie pe care o cunoşteam trecea prin multe încercări. Ele au început cu capul familiei, printr-o boală grea. A fost ţintuit la pat câţiva ani, după care a murit. Apoi a murit şi femeia lui, după care şi copiii lor, unul după altul. De curând a murit şi ultimul, al cincilea copil. Dintr-o familie foarte bogată, cum era, a ajuns cea mai săracă, pentru că şi-au vândut tot ce aveau, rând pe rând, ca să plătească doctorii şi alte datorii. Mă miram de această familie: “Cum de se întâmplă atâtea boli şi nenorociri la aceştia?”.
La membrii acestei familii nu se vedea cazul cel bun, adică să fie încercaţi de Dumnezeu ca aleşi ai Lui, ci mai degrabă lucrau asupra lor legile duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Ca să fiu mai sigur, am încercat să aflu de la nişte bătrâni cinstiţi, compatrioţi ai acelei familii, cele despre ei. Şi am aflat că omul acesta a avut o moştenire de la tatăl lui, dar în continuare a mărit-o cu nedreptăţi. Adică, dacă o văduvă, ca să-şi mărite fata, îi cerea un împrumut pe care l-ar fi întors la secerat, acesta îi cerea ogorul pe care îl avea. Iar aceea, fiind nevoită, i-l dădea. Altul îi cerea un împrumut să plătească datoria la bancă, făgăduindu-i că îl va da înapoi când va aduna bumbacul.
Dar acela îi cerea o bucată de pământ ce îl avea, şi sărmanul i-l dădea de nevoie, ca să nu îl urmărească banca. Altul îi cerea un împrumut ca să-i plătească pe medici, iar acela îi cerea vaca ce-o avea. Şi săracul acela i-o dădea cu durere. În felul acesta a adunat o avere mare. Însă toată această nemulţumire a oamenilor îndureraţi a lovit nu numai în el şi în femeia lui, ci chiar şi în copiii lui. Astfel au lucrat legile duhovniceşti şi au pătimit şi aceia la fel; adică au vândut terenurile lor ca să plătească medicii şi toate cheltuielile pricinuite de boli, şi din foarte bogaţi au devenit săraci şi unul după altul au plecat. Fireşte, Dumnezeu îi va judeca după marea Sa dragoste şi dreptate. Iar ceilalţi, care au fost siliţi, în nevoia în care se aflau, să-şi vândă ceea ce aveau ca să-şi achite datoriile la medici şi au sărăcit, vor fi răsplătiţi pentru nedreptatea ce li s-a făcut. Desigur că şi cei nedrepţi îşi plătesc şi ei păcatele lor potrivit cu cele ce suferă.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003
Aşa cum în natură există legile naturale, tot astfel şi în viata duhovnicească există legile duhovniceşti. De pildă, atunci când cineva aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt şi cu cât mai mare este înălţimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea şi se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. In viaţa duhovnicească, cu cât se înalţă cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui duhovnicească, şi potrivit cu înălţimea mândriei lui se va zdrobi. Pentru că cel mândru se înalţă, ajunge până la un punct, după care cade şi îşi sparge capul – “cel care se va înălţa pe sine se va smeri” . Aceasta este legea duhovnicească.
Există însă o diferenţă esenţială între legile naturale şi duhovniceşti: în timp ce legile naturale nu au milă şi omul nu le poate schimba, legile duhovniceşti au milostivire şi omul le poate schimba, pentru că are de a face cu Creatorul şi Făcătorul său, cu prea-milostivul Dumnezeu. Adică atunci când cineva îşi va da seama imediat de înălţarea cugetului său şi va spune: “Dumnezeul meu, eu nu am nimic al meu şi totuşi mă mândresc. Iartă-mă!“, îndată mâinile milostive ale lui Dumnezeu îl apucă şi îl coboară încet jos, fără să se observe căderea lui. Şi astfel nu se zdrobeşte, deoarece a mers mai înainte zdrobirea inimii prin pocăinţa ce a arătat-o.
Aceasta este valabil şi pentru “cei ce scot sabia, de sabie vor pieri“, precum spune Evanghelia. Adică cel “care scoate sabia” în mod natural trebuie să plătească cu sabia. Dar când îmi conştientizez greşala, mă înjunghie conştiinţa şi cer iertare de la Dumnezeu, atunci încetează să mai acţioneze legile duhovniceşti şi primesc de la Dumnezeu dragostea Sa ca pe un balsam. Adică îl vedem pe Dumnezeu că se schimbă potrivit judecăţilor Sale care sunt abis nepătruns atunci când se schimbă şi oamenii. Când copilul cel neastâmpărat îşi revine, se pocăieşte şi este mustrat de conştiinţa sa, atunci tatăl său îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Nu este un lucru mic ca omul să poată schimba hotărârea lui Dumnezeu. Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmută. Spui “am greşit”? El îţi dă binecuvântări.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003