Haideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au îrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.
Dar nu mă pot urni din pat. Şi-i tare greu, că te tot învârţi când la dreapta, când la stânga. Rana mă doare, ustură, oasele îţi amorţesc…Dar eu rabd, rabd, rabd…Deşi în trecut mă mai cuprindea şi deznădejdea, care-i gustul iadului, gustul gheenei.
Cu toată durerea şi deznădejdea în căre mă găseam, nu m-am plâns nicidată celor din jur. Într-o zi am auzit de nu ştiu unde un glas suav, care mi-a spus: Aşa te vrea Dumnezeu. Am răsuflat adânc, uşurat, şi mi-am spus şi eu: Minunat! dacă aşa mă vrea Dumnezeu, Slavă Lui; dar să-mi dea şi puţină răbdare, că simt că mă sfârşesc…
Într-o zi mă ridic mâhnit până la candela pe care o ţin aprinsă sub icoana Maicii Domnului. chiar şi candela Maicii Domnului e făcătoare de minuni…Iau o bucată de vată, îmi ung rana. Atâta bine mi-a făcut, cât nici nu pot spune…Acoperământul Maicii Domnului e nespus de puternicm chiar dacă noi nu-l putem vedea cu ochii trupeşti. Nu numai că mi-a pierit toată durerea, dar şi m-a cuprins o bucurie negrăită, pentru faptul că Dumnzeu, în marea lui milostivire, binevoise să-mi dea această rană la picior. Nu încetam să da Slavă lui Dumnezeu pentru această rană: De unde atâta milostivire faţă de mine, nevrednicul, Doamne? Ce ai văzut la un păcătos ca mine, de mi-ai dăruit atâta iubire? spuneam neîncetat…
Asta-i singura cale – răbdrea în suferinţă. Nu pricepeam cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El.
De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi crucea. Şi totuşi, prin cruce ne-a venit şi Învierea.
Pr. Efrem Katounakiotul
Sursa: Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008, p. 388.
Necazul „face coardele sufletului mai puternice și mărește râvna și puterea pentru lupte și de aici face să rodească multă bucurie. Căci așa este firea suferinței, când pune stăpânire pe un suflet viteaz și tânăr, acestea îi stă în fire să le lucreze. Și așa cum focul face aurul mai încercat când se unește cu el, la fel și necazul care se abate peste sufletele de aur le face pe ele mai curate și mai încercate”.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Suferința lucrează răbdarea, răbdarea, încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu se rușinează”.
Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: „Necazurile acestea nu în zadar sunt aduse asupra robilor lui Dumnezeu de la Domnul, Cel ce veghează asupra noastră, ci pentru încercarea dragostei adevărate față de ziditorul nostru Dumnezeu. Căci așa cum pe atleți ostenelile luptelor îi duc la cununi, tot așa și pe creștini încercarea în ispite îi duce la desăvârșire, dacă primim cu răbdarea cuvenită în toată mulțumirea cele rânduite de la Domnul”. Și iarăși: „Într-adevăr, pentru cei bine pregătiți necazurile sunt ca hrana pentru atleți și precum exercițiile, care îl duc pe luptător la slava strămoșească”.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară necazurile cu iarna care este necesară pentru agricultură, zicând: „Așa cum iarna este necesară pentru cultivarea pământului, la fel și necazurile sunt necesare pentru îngrijirea sufletului. Două câștiguri are necazul: unul, că ne face mai sârguitori și mai atenți, celălalt, că nu mică îndreptățire ni se face nouă spre a fi auziți de Domnul în rugăciunile noastre”. Și iarăși: „Legătură nezdrobită este necazul, sporirea dragostei, temeiul pocăinței și evlaviei”. Sfântul Grigorie Teologul numește necazul leacul cel bun spre mântuire. Teofilact numește necazurile adeverirea Evangheliei. Sfântul Chiril al Alexandriei zice că „necazurile ne fac mai înțelepți și ne scot din frâiele trândăviei, convingându-ne să iubim modurile blândeții, iar pe cel aspru și încăpățânat, de nevoie și de frică, [îl convinge] să poarte jugurile cuvioșiei și ascultării”.
Iar Teodorit zice: „Așadar, cei care nu trăiesc pentru ei înșiși, ci pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei rabdă și să facă, și să sufere toate pentru El cu bucurie. Și pe cele care prin fire sunt mari și cumplite pătimiri, comparându-le cu dragostea, le numesc mici și ușor de purtat”.
Sfântul Vasile cel Mare zice că: „Iubitorul de oameni Dumnezeu adaugă mângâierile pe măsura necazurilor și îi mângâie pe cei smeriți pentru ca nu cumva, copleșiți fiind, să fie acoperiți de prea mare întristare”.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „că cei drepți suferă spre nevoința dreptății, iar cei nedrepți, spre dovedirea păcatului. De aceea Scriptura numește necazuri pătimirile drepților, iar pe cele ale păcătoșilor, biciuiri. Viața este plină de greutăți și trebuie neapărat ca și cel drept și cel nedrept, credinciosul și necredinciosul să sufere. Dar mare este diferența. Căci altceva este să pedepsești ca pe propriul fiu, și altceva este să biciuiești ca pe cel străin. Se bate fiul, se bate și sluga. Dar unul, ca rob păcătos, iar celălalt ca liber și ca fiu care are nevoie de mustrare. Iar loviturile nu aduc aceeași cinste. Căci dacă drept credinciosul pătimește cele pe care le suferă necredinciosul, nu este de aceeași cinste cu cel nelegiuit, ci i se socotește acestuia pedeapsa ca necaz și încercare, iar celui nelegiuit spre biciuire și pedepsire”.
Iar Sinesie zice că: „Prin necazuri se pregătesc cele bune oamenilor, iar cele rele, prin slavă deșartă”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că: „nici un bărbat care umblă pe calea virtuții nu este fără întristare, fără necaz, durere, ispite”. „Mare bine este necazul și aceasta o învățăm de la copiii noștri. Fără necaz și suferință nimic folositor nu învățăm”.
(Text extras din cartea Sfântul Nectarie, Morala creștină în curs de publicare la Editura Doxologia, traducere realizată după Apanta erga vol. IV, Atena 2010. Editura Doxologia a început editarea Operei complete a sfântului Nectarie de la Eghina urmând îndeaproape ediției critice grecești Apanta, publicate la Atena între anii 2005-2012)