Ce putem face când nu mai avem putere nici să ne facem rugăciunile? Cum să ieșim din această stare?
Nu te poți ruga? Poți să te rogi! Întâi ne spovedim: Doamne, ridică de la mine asta, că nu pot, și plângi. Dacă tu încă nu plângi, încă n-ai înțeles nimic. Noi stăm în deznădejdea asta, dar noi colcăim, noi ne amăgim pe noi înșine. De vreme ce n-a venit plânsul, ce-ai înțeles tu? Tu numai te joci așa, îți pare șagă. Dar, ia-te în serios! Cunoaște că ai căzut din slava lui Dumnezeu, că ești lepădat, că ești încuiat în afara Împărăției și strigă pentru că mai este vreme. Dumnezeu îți va da plâns.
Prin plâns, Dumnezeu îți aduce nădejdea și rugăciunea înapoi. În chiliuța noastră, în camera noastră, acolo, când stăm singuri, să ne rugăm la Dumnezeu și El o să ne dea de toate. Cu mai multă putere, să chemăm numele Domnului. „Nu se va rușina tot cel ce cheamă numele Domnului”. Nu este așa ceva, că nu este rugăciune. Ea poate să nu fie un ceas, două, trei. Să nu ne ridicăm niciodată de la rugăciune, până când nu vom fi cercetați de Dumnezeu. Dacă noi vom avea credința asta, nădejdea asta:
Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi! Cum să mă ridic de aici, dacă Tu încă nu ai venit la mine? Împărate Ceresc, dacă Tu nu Te-ai sălășluit întru mine, unde mă ridic, unde mă duc?
Și dacă vom sta așa, Dumnezeu, văzând nebunia noastră, nădejdea noastră pe care o avem în El, vine și se sălășluiește. Dar dacă vom pleca neîmpliniți, vrăjmașul va veni și altădată și ne va scoate de la rugăciune înainte de a veni Dumnezeu. Așa că, stai!
Din Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, p. 38-39
Dacă atunci când ne rugăm ne vin în minte idei sau rezolvările unor probleme, ce să facem? Să continuăm rugăciunea sau să ne oprim?
Păi, e mai bine să continui, pentru că dacă te vei duce să împlinești atunci ideea, vrăjmașul îți va da de fiecare dată idei. L-am întrebat pe părintele Selafiil: „Părinte Selafiil, cum, oare, mie numai îmi vine în cap o trăznaie, mă apuc să fac un lucru bun, mă gândesc, uite, de acum, fac așa, când mă trezesc de acum ispitit. Oare știe diavolul gândurile omului?”. Zice: „Nu”. „Dar atunci, de unde află?” „Din fapte.”
Deci, el dacă îmi dă în gând ideea, în timp ce eu mă pun la rugăciune. „Măi, uite ce treabă, uite aia acolo ai uitat-o. De scris aia, n-ai terminat, ți-a venit ideea”. Ce pățesc eu. Atunci eu, dacă mă ridic, închid Psalmii și mă duc și scriu, de fiecare dată o să-mi dea idei, și una mai genială decât alta. Înțelegeți? Așa și noi, să lăsăm să răbdăm până la urmă, atunci diavolul nu poate vedea ce efect a avut gândul lui în mintea noastră. El poate crede că noi nu ne-am tulburat deloc, deși noi am fost plini de gânduri.
Să stăm un pic, să zicem: Doamne, izbăvește-mă de ispita asta! Apoi, adu-ți aminte că ești muritor și poți muri până ajungi a îndeplini ideea aia.
Așa că, să nu risipim, căci în zadar vom face tot binele de pe lume, dacă el ne va despărți de Hristos. Cu gânduri de-astea scăpăm. Să nu ne ridicăm. Nu-i bine să te ridici atunci de la rugăciune, că de fiecare dată ne va ridica. Și o singură dată dacă ne-a ridicat, oho!, cât timp vom fi ispitiți?
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 28-29)