-Când viața pare de netrăit, ce poate face omul de rând, mai mult sau mai puțin implicat spiritual, pentru a resimți iarăși valoarea vieții?
Să ne ferim de rutină, de obişnuinţă. Facem o pauză din agitația cotidiană și privim spre interior. Opriţi-vă o clipă din malaxorul vieţii şi priviţi, gustaţi că Bun este Domnul. În orice domeniu e nevoie de jertfă. Uneori oamenii încearcă să ne distrugă şi noi îi ajutăm în încercarea lor. Când eşti jalnic nu poţi atinge măreţia. Lovit mereu şi mereu de oameni care ştiu să lovească nu e o cruce. Şi diavolul are martirii lui. Unele uşi te duc în întuneric, altele în lumină. Simptomele se întrețin. Nu putem pune un bandaj pe o rană infectată. Este nevoie să curățim locul, rana. Nimeni nu devine furios peste noapte, sau alcoolic, sau dependent de substanțe, ori de pornografie sau jocuri de noroc. Este nevoie de frustrare, frică, vulnerabilitate, nemulţumire, stimă de sine scăzută şi multe altele. Furia reprimată iese la suprafață sub forma depresiei. Ca să evolueze, orice persoană are nevoie de provocări. Investim oameni cu rol parental, protectiv și atotștiutor și apoi ne alegem cu frustrare și negare.
Stareţul Tadei are o lucrare intitulată „Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa” şi cred că fericirea este la o distanţă de un gând. Fac o alegere. Şi mi-o asum. Viaţa este un mare dar, o mare şansă, o binecuvântare. Ne trăim viaţa în miniatură, simbolic în fiecare zi, de când ne trezim până seara la somn. Zile mai bune, zile mai încărcate. Dacă ne-am plânge mai puţin şi am face mai mult, dacă am mulţumi mai mult şi am dărui iubire necondiţionată şi non-judicativitate am simţi valoarea vieţii fiecare în parte. Hristos nu doreşte negarea omului, ci acceptarea lui şi dăruirea în Hristos. Ne întâlnim cu Dumnezeu în ceea ce suntem fiecare şi rugăm să facă vin curat şi pâine proaspătă din mintea şi inima noastră. Purtăm chipul Chipului şi acesta este un mare dar şi mângâiere. Orice tată îşi recunoaşte chipul în pruncul său şi priveşte spre dânsul cu compasiune atunci când face trăsnăi. Omul să privească văzduhul şi cerul din el şi să îşi amintească mereu că nu este singur, indiferent ce ar şopti singurătatea aparentă. Totul este posibil. Mai sunt atâtea lucruri de învăţat!
Extras din interviul cu părintele Hrisostom Filipescu
sursa https://hrisostomfilipescu.ortodoxia.me.com/
În depășirea suferințelor există un sens adânc, fiindcă omul, depășindu-le, se călește și se desăvârșește. O astfel de suferință poate fi și dragostea neîmpărtășită- însă este important cum anume o depășim.
Mai întâi de toate, trebuie să ne punem întrebarea: „Și de ce, la drept vorbind, dragostea mea ar trebui să fie împărtășită?” Binențeles, omul vrea să fie iubit. Și eu, de exemplu, vreau să fiu milionar- dar în virtutea cărui fapt ar trebui să fiu milionar? Și dacă voi începe să mă amărăsc din această cauză, voi deveni un om profund nefericit și pe deasupra bolnav.
Cauza stării acesteia se află în egoism, în faptul că mă socot vrednic de toate bunătățile- dar de unde și până unde să fiu vrednic? Eu, om păcătos, nu pot să fiu vrednic de ele- iar dacă le am totuși pe unele, trebuie să-i dau pentru asta mulțumită lui Dumnezeu. Și dacă-mi place cineva, asta nu înseamnă defel că trebuie să-i plac și eu lui. Cu cât este mai egoist omul, cu atât e mai nefericit, gândindu-se: „Și asta trebuie să-mi aparțină!”
Ca atare, învingerea suferinței înseamnă învingerea propriului egoism și înălțarea de la egoism la duhovnicie. Da, omului i-a fost dată voință liberă, însă și celuilalt i s-a dat voință liberă. El poate să iubească, poate și să nu iubească.
Noi trebuie să înțelegem că există pronie dumnezeiască, și că nici-un fir de păr din capul omului nu cade fără voia lui Dumnezeu, adică Domnul îi iubește și încearcă să-i îndrume spre mântuire până și pe necredincioși și să-i ferească de lucrurile vătămătoare pentru mântuire, fără a le încălca libertatea. În situația de dragoste neîmpărtășită, poate că și prin asta îi ferește de așa ceva, și trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă cu noi. Aceasta este o manifestare a iubirii dumnezeiești.
Se întâmplă că omul pur și simplu să nu fie gata de întemeierea unei familii. Când fata este pregătită pentru viața de familie, Domnul îi trimite omul potrivit.
În general, trebuie înțeles că temeiul dragostei este Dumnezeu, El este izvorul ei. Odată născut, pruncul se hrănește nu doar cu lapte, ci și cu dragostea părintească și va căuta toată viața această dragoste, cunoscând-o (așa ar trebui) încă din primele zile de viață. Acest sistem de viață- dragostea dintre oameni- este lăsat de Dumnezeu, iar dragostea- acesta este un moment foarte important- cere jertfelnicie. Uneori este îmbinată cu suferința.
Cel mai înfricoșător lucru este că omul contemporan înțelegere dragostea numai ca plăcere. El nu acceptă suferințele și vrea să trăiască numai în desfătări- dar dacă în viața omului nu există suferințe, este neroditor și devine ca să zic așa „gunoi cosmic.”
Serghie Nikolaev, preot
Sursa: Dmitry Semenik, trad. din l. rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Dragostea adevărată (Taina dragostei înainte și după căsătorie), Editura Sophia, București 2012, p. 57-58.