La spovedanie, să te căiești spunându-ți păcatele! Câteodată cei care vin la spovedanie, încep de exemplu să povestească următoarele: „Am ajuns ieri acasă și m-a întâmpinat soțul, care, ca întotdeauna, era băut, i-am făcut o observație și a început să țipe la mine, iar eu m-am înfuriat și l-am plesnit peste față.
Bineînțeles că nu am procedat corect. Dar ce aveam să fac?…” Asta nu e spovedanie. Spovedania trebuie să fie pocăință și nu o simplă povestire a vieții voastre, și încă cu încercarea de a vă îndreptăți păcatele.
Cu toate acestea, sunt oameni care prin însăși simplitatea lor nu reușesc să se căiască în alt mod și desigur că duhovnicul acceptă spovedania lor și într-o astfel de formă, dar corect ar fi să se spună astfel: „Sunt rea și foarte mânioasă, iar atunci când soțul meu nu s-a purtat cuviincios, m-am mâniat și l-am plesnit. Pentru aceasta îmi pare foarte rău și mă căiesc. I-am cerut iertare și Îi promit Domnului că niciodată nu mă voi mai purta astfel”. Din punctul meu de vedere cam așa ar suna o spovedanie corectă.
Adesea oamenii scriu foarte mult în însemnările lor și cu prea multe detalii despre ceea ce povestesc, fapt care nu e nici pe departe corect. Mai este și o altă variantă, tot incorectă, când omul pur și simplu își enumeră păcatele alegând anumite cuvinte: „am păcătuit din cauza orgoliului, din cauza căderii în deznădejde, din cauza mâniei…”, „am întrerupt postul, am avut gânduri rele”, copiii spun „m-am purtat urât…” Ce înseamnă am păcătuit din cauza „orgoliului”? Ce înseamnă că am păcătuit din cauza „căderii în deznădejde”? Dar din cauza „gândurilor rele”? Dar că „m-am purtat urât”? Nu trebuie să povestiți la modul general despre patima pe care o aveți, căci ea acționează în toate cele ale voastre, ci despre modul în care apare această patimă la voi. De exemplu, corect ar fi să spuneți nu „m-am mâniat pe fiica mea”, ci „am umilit-o pe fiica mea, i-am spus cuvinte nepotrivite, am lovit-o…” Sau, de exemplu, mândria… Cum se manifestă mândria la voi? Ați umilit alți oameni ori îi priviți pe toți de sus? Ori ați insultat pe cineva, dorindu-vă să-l umiliți?
Cu alte cuvinte, spovedania nu trebuie să fie o povestire în detaliu a tuturor circumstanțelor fiecărei fapte, ci trebuie să fie pocăința la păcatele concrete, însă, pe de altă parte, aceste păcate nu trebuie să fie denumite într-un mod aparte. La unii oameni există tendința de a găsi denumirea exactă a fiecărui păcat, pe care în mod bolnăvicios caută să o afle, și, de asemenea, ei vor să afle care sunt acele păcate despre care nu se știe. Câțiva, de exemplu, întreabă: Ce este aceea lăcomie? Darfărădelege? Dar ce este aceasta…? Eu consider că nu este bine astfel deoarece păcatele trebuie să le numești cu acele cuvinte pe care le folosești în limba contemporană. Când ne rugăm, citim pravila de dimineață și de seară, iar pentru aceasta folosim cuvintele Sfinților Părinți și ne însușim graiul lor și aceasta este corect, căci astfel învățăm limba Sfinților și învățăm raportarea corectă la Dumnezeu, dar când ne pocăim mi se pare că ar trebui să ne căim folosind cuvintele noastre. Trebuie să spuneți, de exemplu, nu că ați păcătuit din egoism, ci spuneți că v-ați prefăcut în fața cuiva pentru a obține bani sau că ați făcut un bine, dorind să vi se facă la fel… Noi știm că sunt opt patimi, că sunt poruncile și în toată simțirea noastră sunt aceste patimi și prin toate încălcarea poruncilor și de aceea trebuie să ne căim.
Pentru diferite păcate, trebuie să te căiești diferit. Este o categorie de păcate necurate, spurcate care nu necesită o pocăință amănunțită, dar să spuneți în așa fel, încât să-i dați de înțeles duhovnicului ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, deoarece despre aceste păcate se vorbește la modul general, ascunzând în spatele lor o teribilă deformare a relațiilor dintre bărbat și femeie. Să nu spuneți niciodată pur și simplu „am patima desfrânării”, ci trebuie să explicați cum apare ea. Nu trebuie să amintiți în detaliu toate aceste păcate urâte, dar trebuie neapărat să spuneți în așa fel încât preotul să înțeleagă gradul acestui păcat.
Ca să mă pocăiesc, trebuie să iau aminte că în mine este această rea deprindere; pe de o parte, trebuie să fug de ispită când aceasta poate apărea, pe de alta să alung amintirea păcatelor săvârșite. În cazul păcatelor mândriei, slavei deșarte, furtului, umilirii celorlalți, e necesar să îmi amintesc acestea, mai ales atunci când apar gândurile de slavă deșartă.
Pantelimon Șatov, episcop de Smolensk și Viazemsk, vicar al Patriarhului Chiril al Moscovei și al întregii Rusii