Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. În asta stă libertatea.
Eu te pot urî şi pot simţi nevoia să te lovesc, să te jignesc, dar pot să zic în ciuda acesteia: “Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează!”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă provoacă la supărare.
Să primim orice sentiment ca pe un dar care ne dă puterea să ne rugăm, de care putem profita ca să-l schimbăm în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să trăim toate cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea ne lepădăm de noi înşine şi facem o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, prin care dobândim harul vindecător şi sfinţitor.
Monahia Siluana Vlad
Extras din ”Uimiri, rostiri, pecetluiri”, Ed. Doxologia, 2012, pag. 25
***Maica Siluana: Să căutăm mai întâi Împărăţia şi toate cele bune ni se vor adăuga nouă, după cuvântul Domnului!
De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferenţă, ci o adevărată vrăjmăşie între plăcere şi bucurie, izvorâtă din vrăjmăşia dintre „trup şi duh”.
La început, spun Sfinţii Părinţi, bucuria era simţirea minţii aflate în comuniune cu Dumnezeu, resimţită de trup ca plăcere duhovnicească. Bucuria este o trăire a duhului, dimensiunea cea mai înaltă a sufletului, resimţită şi de celelalte puteri ale sale, precum şi de trup. În trup e resimţită ca plăcere. Aşa era, şi izvorul ei era mintea omului, duhul lui, conectate la Dumnezeu, izvorul Vieţii şi al Bucuriei. Acolo este „vena” prin care curge bucuria de Dumnezeu şi pacea de la Dumnezeu.
În clipa în care noi ne-am rupt de Dumnezeu şi duhul omului s-a întors către puterile sufleteşti şi cele sufleteşti către cele trupeşti, plăcerea a căzut în simţuri. Că s-a uitat Eva şi a văzut că e plăcut la vedere. Atunci a apărut această putere a sufletului, necunoscută până atunci omului ‒ plăcerea simţurilor. Şi Bunul Dumnezeu a adus imediat atunci în om, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, durerea. Durerea care pune limită plăcerii, împiedicând-o să-l ucidă pe om. Pentru că plăcerea este împotriva firii.
Ia gândiţi-vă că ne place ciocolata, mâncăm cu plăcere ciocolată. Pofta şi plăcerea de a mânca ceva atât de bun, cum e ciocolata sau îngheţata, îţi spune: mănâncă, şi mai mănâncă una, şi mai mănâncă una, şi mi-e greaţă, şi-mi deranjez stomacul, şi vine durerea care pune capăt! Că altfel, dacă n-ar interveni durerea aceasta, sângele s-ar umple de atâta zahăr, încât n-ar mai putea să proceseze şi am muri. Aceasta este ca plăcerea! Plăcerea copilului mic de a băga mâna în flacără n-ar putea fi oprită decât de durerea arsurii pe care i-o face flacăra…
Aşa că avem nevoie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru durere și oricând mă doare ceva să zic: în ce foc mi-am băgat degetul? Şi ce mă învaţă durerea asta? Să nu luăm analgezice în loc să scoatem mâna din foc, pentru că ardem de vii şi pe urmă zicem că n-am avut noroc…
În viaţa noastră cea nouă, în Hristos, plăcerea n-a dispărut, ci este vindecată şi binecuvântată. Rugăciunile care sunt făcute de Sfinţii noştri ne arată locul binecuvântat al plăcerii: „Mulţumim pentru bunătăţile cele pământeşti!”. Cu ce simţim bunătăţile cele pământeşti? Cu plăcerea, nu?
Curaj! Să căutăm mai întâi Împărăţia şi toate cele bune ni se vor adăuga nouă, după cuvântul Domnului!
(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, p. 50)
Sursa: doxologia.ro