Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, să zici: „Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea şi nu cu strădania mea”.
Dacă voieşti să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri când eşti ocărât şi necinstit şi să te mustri pe tine însuţi că eşti mai păcătos decât toţi păcătoşii.
Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletniceşti cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pământ, să zici: „Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea şi nu cu strădania mea”. (Sfântul Efrem Sirul)
***
Mândria este o boală sufletească de temut, care se vindecă foare greu. Nu este păcat mai urât înaintea lui Dumnezeu decât mândria. Sfinţii Părinţi o numesc „sămânţa satanei”.
Mândria este încrederea în sine dusă până la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; este izvor al mâniei, cruzimii, enervării şi răutăţii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar tocmai cel mândru are deosebită nevoie de Dumnezeu, fiindcă oamenii nu-l pot salva atunci când boala ajunge în ultimul stadiu.
Cel ce a „inventat” păcatul, îngerul cel căzut al întunericului, a păcătuit el însuşi prin împotrivirea faţă de Dumnezeu, adică prin mândrie, şi aruncă tot neamul omenesc în această patimă pierzătoare.
Orice păcătos, care face pe placul patimii sale, poartă război împotriva lui Dumnezeu aşa cum satana s-a răzvrătit cândva şi a pornit război în cer împotriva lui Dumnezeu ca să iasă din supunerea faţă de El şi să trăiască după voia sa.
Atunci când cel mândru, cel iubitor de slavă deşartă, cel iubitor de sine, cel iubitor de slavă omenească, cel iubitor de stăpânire, cel crud, cel mânios, cel invidios, cel semeţ, cel îngâmfat, cel neascultător şi alţii îşi satisfac patima şi pentru „eul” lor îi înjosesc pe alţii, prin aceasta ridică sabia, ca să zic aşa, asupra lui Dumnezeu, ca şi cum I-ar zice lui Hristos: „Nu vrem să urmăm pildei Tale, nu vrem să fim blânzi şi fără de răutate! Legea Ta nu ne place! Oamenii să ni se supună şi să ne slujească nouă, nu noi lor!”
Izbăveşte-ne, Doamne, de o asemenea întunecare! Cu cei mândri, aşa se şi întâmplă de obicei. Dacă nu se opresc la timp, dacă nu se pocăiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.
Prin orice păcat, chiar şi printr-unul mic, în suflet slăbeşte harul lui Dumnezeu, iar prin păcatele de moarte, oamenii îl pierd cu desăvârşire şi devin vrednici de pedeapsa veşnică.
Cei mândri ies de sub stăpânirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apărarea şi ocrotirea dumnezeiască. Ei suferă înfrângere în toate căile lor. Trăind cu trupul, sunt deja morţi cu sufletul şi încă din timpul vieţii trăiesc muncile gheenei: singurătatea, lâncezeala mohorâtă, tristeţea, răutatea, ura, sterpiciunea, întunecarea şi deznădejdea. (Schiigumenul Sava)
***
Prin smerenie, prin ascultare; oprește-te de la a vorbi de rău, de la a contrazice pe cineva. De aici se începe lupta. Azi un pic, mâine un pic, pentru că degeaba pleci capul, degeaba faci alte lucruri, dacă în toate îți faci voia.
Dacă încerci cu orice chip să convingi pe celălalt că tu ai dreptate, niciodată nu te vei izbăvi de mândrie, tot prin înfrânarea gurii. Sfântul Apostol Iacob spune: „Bărbatul care își înfrânează limba este bărbat desăvârșit că își va înfrâna toate simțurile sale.”
Cine se va înfrâna pe sine în vorbă cu aproapele său, nu se va înălța asupra lui, nu va ține să-l contrazică, nu va ține să-l convingă de nu știu care lucruri, nu va ține să iasă întotdeauna pe a lui, că el are ideea cea mai dreaptă, cea mai bună.
Sursa: doxologia.ro