Pe Ioan Năstase l-am cunoscut la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul”, de hramul acestui aşezământ din Episcopia Giurgiului. Atunci îi mărturisise Preasfinţitului Ambrozie că vrea să se facă… sfânt! Zilele trecute l-am revăzut în Bucureşti, de data aceasta în „cerul” lui de acasă, populat cu icoane, cărţi religioase, un pian, o orgă, jucării şi un fluier. Acest copil de numai 7 ani are o poveste de viaţă exemplară, iar printre muzicienii de vârsta lui este considerat, de departe, cel mai bun.
Se numeşte Ioan Năstase, are 7 ani, cântă la pian, la orgă şi la fluier, citeşte de la 5 ani, cântă Condace, Axioane, „Tatăl nostru” şi alte cântări bisericeşti, cunoaşte aproape toată Liturghia, citeşte „Apostolul” şi slujeşte ca ipodiacon al Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului. A participat la numeroase concursuri interne şi internaţionale, festivaluri de pian, dă recitaluri şi se roagă. Are un palmares impresionant care totalizează 25 de diplome, trei medalii, un trofeu şi o mascotă a concursului, tot atâtea premii, aproape toate pentru locul I la interpretare pian. Şi dacă îi ceri îţi dă şi un autograf. Dar dincolo de toate acestea, Ioan are inocenţa vârstei, bucuria a ceea ce face, firescul unei vieţi pe care nu o poate înţelege altfel, aerul unui profesionist şi curăţia, într-adevăr, a unui sfânt. De aceea, când vorbeşti cu el, dacă eşti atent, aproape că poţi vedea cerul de dincolo de cer, creaţia lui Dumnezeu, în muzica de dincolo de muzică, frumuseţea şi neţărmurita lume de dincolo de voalul cernit al lumii din lume, universul ca un imens semn al mirării, în care doar nedumeririle şi nepriceperile noastre, ale celor mari, ca nişte cârlige, sugrumă tainele.
„Cerul” de acasă şi cuvântul proorocesc al Patriarhului României
Căldura topeşte macadamul, umbrele pomilor frig aidoma plitelor încinse de cărbuni, de nu mai şti pe unde să te ascunzi. O asemenea zi de iulie nu este tocmai momentul căutat pentru un reportaj. Şi, totuşi, înotând prin căldura topită în valuri pe trotuoare, am pornit la drum să mă întâlnesc cu el, Ioan Năstase, copilul de 7 ani care vrea să se facă sfânt.
Mărturisesc că gândul lui făcut cunoscut cu ceva vreme în urmă Preasfinţitului Ambrozie m-a surprins, cunoscând preocupările şi visurile altor copii de vârsta lui Ioan. De aceea, am vrut să-i „iau pulsul”, să vorbesc cu el şi cu părinţii lui, în „cerul” de acasă, acolo unde între visuri şi certitudini diferenţa este făcută doar de simplele nuanţe de interpretare ale celor maturi şi, de ce nu, locul unde reţinerile „de afară” rup barierele în casă, micile orgolii şi năzbâtii ale vârstei se topesc ceva mai repede, „demascând” adevăratul chip al copilului. Aveam să descopăr însă o familie cu totul aparte şi un copil care-şi poartă tăcerile cu smerenie, ca un dar primit de la Dumnezeu.
Nu a trebuit să fac eforturi ca să înţeleg că sunt oaspetele unei familii de credincioşi care înfruntă încercările vremurilor cu demnitate, curaj, seninătate şi speranţă. Cu multă nădejde.
În acest duh s-a format Ioan. Şi tot ce există în jurul lui aici transmite vizitatorului, discret, acelaşi duh. Aşa că dialogul s-a înfiripat firesc, ca de la creştin la creştin.
Când am deschis uşa apartamentului, Ioan era pregătit parcă pentru concert. Uitase însă să-şi pună cravata, aşa că a fugit la dulap, a scos-o şi şi-a aşezat-o cu graţie la gât, aşteptând parcă ridicarea cortinei ca să poată să-şi slobozească degetele pe clapele pianului.
Dar până să-mi dovedească veridicitatea celor auzite despre el la hramul Mănăstirii „Sfântul Ioan Rusul” din Episcopia Giurgiului, unde îl întâlnisem, Ioan a stat liniştit pe pat, până ce tatăl lui, Ştefan Năstase, mi-a povestit despre artist. O bucată de viaţă cum numai în grădina Domnului se poate naşte.
„Încă de mic avea înclinaţii în multe lucruri minunate. Ioan s-a născut, dacă pot spune aşa, în biserică şi a crescut în biserică. De la 4-5 luni, până la 1 an, el nu a lipsit din Biserica Dobroteasa, din Capitală, unde noi ne desfăşuram o parte din activitate. Încă de atunci, la slujbe, gângurea în ritmul cântărilor de la strană, unde se afla, în căruţ. Pe la 3 ani, deja învăţase să cânte Axionul. La 4 ani, a mers la un concert de colinde în Aula Patriarhiei şi a cântat Condacul Naşterii Domnului, ceea ce l-a făcut pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel să-i spună un cuvânt proorocesc: „Măi, tu să te faci protopsalt!”.
Atunci s-a născut ideea de a-l duce pe Ioan să studieze pianul, apoi fluierul, studii care au mers paralel. Ajutat de o ureche muzicală foarte bună, studiul, munca şi talentul l-au propulsat în „elita” pianiştilor de vârsta lui, întrecându-i chiar şi pe cei mai mari ca vârstă”, ne mărturiseşte tatăl copilului.
Joaca de-a pianul şi „sfântul” din inima Bisericii
În toamna aceasta, Ioan începe şcoala. Este înscris la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, unde a fost admis în urma unui concurs foarte sever pe care l-a luat cu brio. Confirmarea calităţilor sale a venit şi din partea profesorilor de la Şcoala de muzică Nr. 4. Notorietatea de care se bucură astăzi are în spate multe ore de studiu, de exerciţiu, răbdarea şi îndrumarea profesoarei Ştefania Dan, de la Palatul Copiilor, efortul financiar şi grija modestei lui familii.
Muzica pe care o face Ioan se poate spune că se întâlneşte cu credinţa, „în inima Bisericii, cu centrul de bază Dobroteasa”, cum ţine să precizeze Ştefan Năstase.
Şi ştiţi ce este extraordinar în acest caz? Faptul că studiul şi preocupările lui pentru muzică au fost transformate în joacă. Ioan se joacă studiind. Ne-o mărturiseşte şi el. „Când mă joc, mă joc la pian. Îmi place să şi compun uneori”, spune el.
Nu puteam să ratez ocazia şi să nu-l întreb de ce vrea să se facă sfânt. „Aşa i-am spus Preasfinţitului Ambrozie, pentru că acolo era Biserica Sfântului Ioan Rusul. Şi eu voiam atunci să mă fac sfânt, ca Ioan Rusul. Dar să ştii că eu mă închin la Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că avem aici o icoană cu acest sfânt şi-mi place cel mai mult. Şi pentru că eu citesc de la 5 ani, tati m-a învăţat, acum să citesc din Apostol, din Evanghelie, din „Brăţara de aur” (o carte despre ce este meseria, n.n.) şi din chimie”, îmi mărturiseşte micul artist, cu aerul unui matur.
Da, Ioan este şi un pasionat de chimie, fiind unul dintre cei mai activi copii ai Cercului de chimie de la Palatul Copiilor pe care îl frecventează.
Spune toate acestea, după care tace. O tăcere ca o meditaţie adâncă, poate o „cercetare” a inimii, cu grija celui care-şi cântăreşte măsura vorbelor. O purtare pe care aveam să o constat şi la mama lui, Iulia Năstase.
Tăceri măsurate. Vorbe cântărite. Gânduri spuse cu smerenie. Daruri aparte. Bucurii. Rugăciuni. Şi toate, într-o familie simplă (tatăl este maistru electrician şi student la Facultatea de Teologie din Piteşti, iar mama, îngrijitoare la o filială din Bucureşti a Facultăţii de Medicină „Vasile Goldiş” din Arad), care trăieşte în bucuria credinţei. În liniştea şi nădejdea luminii lui Dumnezeu. Daruri din ce în ce mai rare în lumea de azi.
Darul necuvintelor ce par rugăciuni ale tainei
Dacă nu i-aş fi cunoscut pe toţi ai casei, aş fi putut fi tentat să cred că Ioan este un băieţel cu copilăria furată. Un rezultat al orgoliilor părinţilor, ca în multe alte cazuri pe care le vedem mediatizate din belşug. Nici vorbă de aşa ceva. Căci Ioan ştie să se joace nu numai cu pianul. Are şi jucării, şi un Moş Crăciun cu care se împacă cel mai bine, şi un uriaş Moş Martin aproape cât el de mare. Iese şi afară şi se joacă în rând cu copiii.
El are totuşi o lume a lui. O lume care nu diferă în esenţă de a noastră, de a altor copii. Ceea ce o face însă unică este felul în care el o înţelege. Felul în care a învăţat să se raporteze la ea şi să aleagă ce este frumos din ea. Să o preţuiască şi să fie mândru că ea, lumea lui, este un dar. Un dar chiar de la Cel care a creat Lumea. Adică Dumnezeu.
Şi tot ce face Ioan este un fel de răspuns, de mulţumire pentru acest dar. De aceea şi cuvintele lui, şi necuvintele lui par rugăciuni. Mărturisiri de credinţă.
Şi în acest univers, în care totul pare a fi bucurie, şi-a făcut loc şi o tristeţe mai veche: la un an după el a mai venit un frăţior, pe nume Teodor, care, din nepricepute pricini, a urcat într-o zi la cer. Şi sigur, acolo se roagă pentru Ioan. Pentru familia lui de pe pământ. Iar Ioan nu vrea să-l dezamăgească.
Înainte de plecare, a ţinut să-mi arate că premiile primite nu au fost întâmplătoare. Aşa că mă invită în camera alăturată. Se aşază în faţa pianului, se uită la tata, aşteptând parcă un semn, apoi, pentru mine, doar pentru mine, cântă celebra melodie a trupei Ozon, „Dragostea din tei”, ca să fie sigur că ştiu despre ce este vorba! Ia apoi fluierul şi-mi cântă ceva mai rafinat, ceva mai pe măsura sudiilor lui. Asta aşa, de etichetă.
Şi ca ziua să se încheie minunat, sunt invitat să servesc nişte delicioase prăjituri „meşterite” de doamna Năstase şi să mă răcoresc cu un sirop de fructe de pădure, pregătit în casă, care ar face invidioasă orice firmă notorie de răcoritoare.
Dau mâna cu gazdele mele, ies în strada pârjolită de zăduf şi o apuc spre neundele meu mai bogat puţin, mai întrebător ca la venire şi mai mirat de nemirare.
Fusesem oaspetele unei familii creştine de la începutul celui de-al treilea mileniu. Şi lucrul acesta se simte altfel. Se percepe într-o anumită cheie. Ca o petrecere prin trecere, ca o bucurie prin bucurie, ca o taină prin taină. Şi nu poţi fi, la final, decât fericit când întâlneşti aşa ceva, bucuros că aici, pe pământ, te poţi legitima cu identitatea ta de creştin, credibil şi convingător, liber şi smerit, chiar şi în lumea rătăcită a unei capitale înecate în tristeţi cu ştaif şi soare topit şi scurs pe pământ, cum ar spune poetul.
Dumitru Manolache
Sursa: ZiarulLumina.ro