Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16). De ce l-a dat spre jertfă, şi încă jertfă de cruce? Pentru că singurul grai care răzbate la inima oamenilor e jertfa cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată.
O întrebare: dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, cum se face că viaţa noastră e aşa de apăsată de tot felul de încurcături? Sau, dacă punem întrebarea cu cuvintele Scripturii: de ce pe cel pe care-l iubeşte Dumnezeu, îl ceartă, iar pe cel ce îl primeşte, îl bate? Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?
Fiindcă altfel sunt judecăţile lui Dumnezeu decât judecăţile oamenilor. O mică pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care îşi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor, dar când vin la minte deplină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor (când i-a pedepsit).
Aşa şi noi, când suntem înfăşuraţi în trup, suntem destul de legaţi întru înţelegerea trupească a vieţii, suntem prunci cu înţelegerea. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci, cu mare recunoştinţă ne vom zori a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus când eram în lume.
Trebuie, prin urmare, să lungim vederea şi dincolo de zarea acestei vieţi (nepricepând-o), în cealaltă Împărăţie, că altfel nu putem pricepe nevoile vieţii acesteia, şi nepricepând-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem nici răbda.
Dar dacă o înţelegem aşa cum este, pe una în legătură cu cealaltă, atunci oricât ar fi de necăjită, capătă o valoare nepreţuită şi atunci se întâmplă un lucru minunat ‒ omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei care-l necăjesc, cu deosebire. Cu alte cuvinte, creştinul care stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu, vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturisire a iubirii pământeşti a lui Dumnezeu, orice cruce e o treaptă a desăvârşirii.
Deci, dacă ne împărtăşim des cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, care împărtăşire, printre alte daruri, îl are şi pe acela că ne ridică de la înţelegerea copilărească a vieţii, la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât ar fi de neliniştită marea vieţii de aici, la cârma Bisericii fiind Tatăl nostru.
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 114-116.
”Pocăiţi-vă” este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.
De ce oare se trâmbiţează aşa mult această poruncă aspră a pocăinţei? Şi care este folosul pocăinţei? Ne îndeamnă cuvântul sfânt la pocăinţă, fiindcă ea este doctoria ce vindecă rănile sufletului şi numai prin ea ne facem vrednici de darul lui Dumnezeu. A te pocăi înseamnă a-ţi cunoaşte păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău şi a lua hotărâre pentru o viaţă nouă. E lupta de o viaţă întreagă, dusă împotriva morţii şi a păcatului şi pentru viaţa adevărată. Cu viaţa adevărată, duhovnicească, nu poţi zice niciodată că eşti gata, căci aceasta ar însemna mare cădere. De aceea nu putem sta pe loc, odihnindu-ne pe aşternutul slavei deşarte, ci totdeauna să tindem mai sus. Sfinţii s-au nevoit neîncetat întru păzirea poruncilor dumnezeieşti şi totuşi nu s-au socotit vrednici de darul lui Dumnezeu. Sfântul Sisoe ne dă o minunată pildă. Fiind întrebat pe patul morţii de ucenicii săi ce dorinţă are, a răspuns: „Cer de la Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăinţă”. Căci „mai de folos este omului să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască, decât să vadă îngeri”, a spus alt părinte.
Dumnezeu ne trimite darul Său întru cunoştinţa voii sfinte. Noi avem datoria să primim mâna ocrotitoare a Tatălui Ceresc şi să ne ţinem de ea, luptându-ne cu valul păcatului ce ameninţă viaţa noastră. Zice poetul: „Sunt candelă sub bolţile divine/ În haos spânzur, dar atârn de Tine”.
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 98-99.