Eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până și cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru.
Și acesta este un bun început, pentru că începutul și pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este, iar atunci diavolul l-a ispitit și i-a propus o nouă condiție pe care ar putea să și-o însușească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are, firesc, în sine, chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci și peste cea cerească.
Așadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună-stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă, contrar așteptărilor sale din tinerețe, înfrângerea sa totală în fața vieții, atunci el deznădăjduiește.
Sursa: Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, p. 84
Deznădejdea – să nu uităm niciodată – că este o persoană, este un duh care ne cuprinde; și ținând minte asta, că suntem atacați nu de o închipuire a minții noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieșim un pic din psihologie, din psihanaliză și să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nicio stare și nicio idee nu se poate naște din senin. Cineva a născut-o și dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea și acel cineva, dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui.
Și atunci, să mă ridic și să nu-l mai primesc, prin rugăciune, prin puțină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii și a dragostei, pe care trebuie s-o creștem încet, încet în noi.
Scuturați deznădejdea de la voi, așa cum ne scuturăm noroiul de pe picioare când intrăm într-o încăpere!
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 92-93)
Dezamăgirea este cea mai mare reuşită a diavolului, atunci prăznuieşte el. Nu, copilul meu! Niciodată, niciodată! Domnul ne lasă puţin ca să ne luptăm, însă ne urmăreşte şi din nou ne dă harul Lui. Faptul că te vezi pe tine însuţi mai rău să te bucure. Cu cât se apropie cineva mai mult de lumină, cu atât vede mai bine până şi cea mai mică pată. Cu cât înaintăm în viaţa duhovnicească, cu atât ne vedem lipsurile, scăpările şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine.
Şi ce dacă întâlnim încercări mari şi grele pe care nici măcar nu ni le imaginam sau la care nici nu ne aşteptam? Toate acestea sunt mici incidente înaintea Jertfei Domnului pentru mântuirea sufletelor noastre, înaintea cuvântului „nu am venit să Mi se slujească, ci ca Eu să slujesc”. Orişice am întâlni, orişice ni s-ar întâmpla în viaţa noastră, toate sunt gunoaie, toate alcătuiesc un nimic înaintea acelora pe care slujirea dumnezeiască a Domnului nostru lisus Hristos ni le-a oferit aici pe pământ şi, cu mult mai mult, înaintea acelora pe care ni Ie-a pregătit în Cer, nemuritoare şi veşnice.
(Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm Cerul în inimile noastre!, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, p. 22)