E o cale foarte complexă procesul ăsta de ieşire din deznădejde. El cere smerenie şi cere credinţă. Din necredinţă deznădăjduim. Nu-L credem pe Dumnezeu, care zice: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară, cel ce cheamă Numele Meu se va mântui, n-am venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi”. Nu-L credem. Dar când vine diavolul şi zice: „Nu te vei mântui că ai făcut cutare şi cutare treabă! Dumnezeu nu te mai iubeşte”, îndată îl credem.
Aşa că este nevoie de credinţă. Să primim iertarea lui Dumnezeu, pur si simplu, în spovedanie. Ne-am spovedit neputinţa noastră. Care-i pricina deznădejdii voastre? Vreun păcat? Nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
– Cum trebuie să procedezi când te cuprinde deznădejdea, căci te simți murdar de păcate?
– Un om duhovnicesc nu poate spune niciodată că nu este păcătos. Se vede mai păcătos decât toți, dar face și fapte pe pocăință, se duce la mănăstire. Disprețul acesta față de sine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie. Dar să nu te diluezi în așa hal, încât să nu mai ai nădejde de mântuire. Dacă te disprețuiești pe tine, asta înseamnă deja o mare biruință. Însă să nu te disprețuiești în comparație cu alții. Nu este bine! Se poate să fie o mândrie ascunsă. „Nu sunt la nivelul lui cutare!” Dar ce mă interesează lucrul acesta? Eu răspund la nivelul pe care îi am eu. V-am spus, sunt pahare mari și pahare mici. Dar, fiecare pahar dacă este plin, este desăvârșit.
La măsura la care ești tu, la măsura aceea ți se și cere. După darurile pe care le-a dat: adică la unul i-a dat un talant, la altul i-a dat trei, iar la altul i-a dat zece. Și le-a cerut să-i înmulțească după cât a primit fiecare. Mai vinovat este cel nepăsător, care stă pe loc. Care stă și așteaptă să vie nu știu ce.
“Cei sensibili vor trebui să fie foarte atenți la prihănirea de sine, pentru că vicleanul încearcă să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihănirea de sine va trebui să fie însoțită totdeauna de nădejdea în Dumnezeu. În cazul acesta, dacă cineva simte neliniște va trebui să înțeleagă că aghiuță și-a băgat coada sa“.
“Diavolul nu merge contra. Dacă există o pornire, împinge și el că să-l chinuiască și să-l înșele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziție să faci metanii, te împinge și diavolul să faci peste puterea ta – și dacă puterile tale sunt limitate, îți creează o stare nervoasă, pentru că nu-ți poți face ale tale, și în continuare îți creează neliniște cu o deznădejde ușoară la început, după care urmează… Când simțim neliniște nevoindu-ne, să știm că nu ne mișcăm în spațiul lui Dumnezeu.
Surse: Ieromonah Savatie Baștovoi; Cuviosul Paisie Aghioritul; A iubi înseamnă a ierta; Ne vorbește Părintele Arsenie, II.