Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata…
– Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.
– Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?
– Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.
Pr. Pantelimon de la Oașa – Formula AS, nr. 973, anul 2011
Suferinţa – dovada iubirii lui Hristos
Boala şi moartea sunt consecinţe fireşti ale păcatului şi, în egală măsură, ele nu au deloc un caracter de pedeapsă, aşa cum li se atribuie. Dimpotrivă, au un caracter penitenţial, iar acesta este legat de aspectul pedagogic al bolii şi al morţii, care are ca singur scop mântuirea omului, adică revenirea la starea dintru început, revenirea pe drumul ce duce la câştigarea asemănării cu Dumnezeu şi la îndumnezeire. Dumnezeu avertizează pe om că moartea este consecinţa firească a gustării din acest pom, iar nu o pedeapsă, aşa cum, cu aceeaşi pedagogie, un tată îşi atenţionează copilul că focul arde, că electricitatea ucide. Omul, în grădina raiului, se bucura de plinătatea libertăţii, fiind destinat îndumnezeirii.
Despărţirea de Dumnezeu este moarte, despărţirea de lumină este întuneric, dar nu lumina aduce asupra noastră pedeapsa orbirii. Există, însă, pedepse aduse asupra noastră de Dumnezeu sau, mai degrabă, rele făcute nouă de către diavol şi îngăduite de Dumnezeu. Dar aceste pedepse sunt ceea ce numim pedepse pedagogice. Ele au drept scop îndreptarea noastră în această viaţă, sau cel puţin îndreptarea altora care vor vrea să înveţe din exemplul nostru şi să se îndrepte pe ei înşişi prin frică. Există, de asemenea, pedepse care nu au scopul de a îndrepta pe nimeni, ci pur şi simplu pun capăt răului, punând capăt celui ce-l propagă, astfel ca pământul, să fie salvat de la stricăciunea perpetuă şi de la distrugerea totală, așa cum s-a întâmplat cu potopul din vremea lui Noe şi distrugerea Sodomei.
Dacă privim iadul ca o pedeapsă de la Dumnezeu, atunci trebuie să admitem că El este Dumnezeu răzbunător. Iadul nu este o pedeapsă de la Dumnezeu, ci o autocondamnare. O persoană bolnavă care a cunoscut spaima de moarte ştie că niciodată viaţa nu i s-a părut mai preţioasă decât atunci când îi era ameninţată de moarte. Trăim într-o asemenea teroare a morţii fiindcă dorinţa noastră instinctivă este să trăim şi să continuăm să trăim, iar moartea înseamnă sfârşitul brutal a tot ceea ce ne este familiar. Avem sentimentul că la venirea ei vom fi cufundaţi în ceva complet diferit.
Morala creştină îndeamnă credincioşii să poarte grijă de sănătatea lor, folosind mijloacele ştiinţei medicale. Omul este dator să aibă grijă de sănătatea sa zdruncinată şi să şi-o restabilească. Este considerată virtute expunerea cuiva la primejdii de moarte pentru a salva viaţa aproapelui său, a promova binele societăţii, fără a căuta cu orice preţ moartea. „Sacrificiul de sine” pentru viaţă, nu este identic cu sinuciderea – „fuga de viaţă”.
Legătura intrinsecă dintre păcat, boală şi moarte este un laitmotiv al Sfintei Scripturi. Hristos îşi adresează chemarea unei omeniri conştiente de propria slăbiciune, vulnerabilitate şi mortalitate. Domnul nu a venit pentru cei sănătoşi, ci a venit să îi cheme pe cei păcătoşi (Matei 9, 12-13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32). Semnele morţii care îi însoţesc pe oameni, sunt chiar solii învierii. Realitatea cea mai de preţ este sufletul. A nu ţi-l pierde, a ţi-l mântui, e marea teamă a conduitei morale şi a soteriologiei, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există nenorocire mai mare decât cea de a-ţi pierde sufletul. Acest lucru nu înseamnă a fi indiferent la pierderea propriului suflet, este imbecilitate şi nu e niciodată o scuză, ci o circumstanţă agravantă. Moartea este un lucru care se învaţă. La început nu întelegi nimic, după cum nimic nu înţelegi nici din viaţă. Acesta este miracolul vieţii şi paradoxul, cheltuieşti o viaţă întreagă pentru a te înălţa, a te purifica şi a cunoaşte, ca să ajungi în moarte, cine ştie, la cea mai de jos treaptă a perfecţiunii. Trebuie știut faptul că moartea nu este decât o continuă Schimbare la faţă.
Creştinismul este afirmarea supremă a vieţii biruitoare. Izvorul nemuririi este Învierea lui Hristos, iar victoria noastră asupra morţii se datorează lui Hristos. Prin pana şi versul poeţilor români, liricul şi epicul îşi ating culmile lor de frumuseţe şi de mister, elogiind învierea morţilor, eveniment strălucitor al Parusiei care ne va plasa într-un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre. Dovada iubirii Lui Dumnezeu izvorăşte din suferinţa prin care trecem, iar moartea ne curăţeste pregătindu-ne să înviem chipuri ale Lui Hristos.
(de Pr. Vasile Țarcă, parohia Bordea, jud. Iași)
Sursa: doxologia.ro