Şi Sfântul Efrem Sirul zice aşa: „Dumnezeu de la omul bolnav, două lucruri cere: Să mulţumească lui Dumnezeu pentru boală şi să se roage neîncetat”. Numai atât. Nu cere post, nu priveghere, nu plecare de genunchi, nu culcarea pe jos, nu târzia mâncare, nu uscata mâncare, nu puţina mâncare, nu starea de toată noaptea nu cere de la dânsul nimic, decât aceste două lucruri.
Orice bolnav care crede în Hristos şi are dreapta credinţă, atât trebuie să zică: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că-mi dai suferinţă şi certare. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că mă iubeşti şi mă cerţi”; şi „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Acestea se cer de la tot sufletul, fie bolnav, fie sănătos, dar de la bolnav numaidecât.
Că Dumnezeu ştie că trupul se smereşte prin boală şi nu mai trebuie să-l înfrânezi cu postul, cu asprimea, cu cutare; deja trupul este smerit, mai mult decât puterea lui de suferinţă. Şi de aceea se cere osteneala duhului, rugăciunea. De la aceasta nu-i scutit nimeni până la ultima suflare.
Iar în ceea ce zice Sfântul Efrem, că trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru boală, Sfântul Ioan Gură de Aur în acelaşi duh vorbeşte despre bolnavi: „Atât de plăcută este limba bolnavului, care mulţumeşte lui Dumnezeu în boală, în vreme de suferinţă, încât nu este cu nimic mai prejos decât limba martirilor, care-L mărturiseau în chinuri, când îi răstigneau şi-i băgau în căldări şi-i fierbeau. Că şi aceia sufereau, şi acesta suferă într-o măsură”.
Deci cine mulţumeşte lui Dumnezeu în boală, este un martir de bună voie. Şi de aceea să-i spui să se bucure că e bolnavă. Da! Să nu se întristeze. Știi cine se întristează? Trupul. Că el are să sufere ceva. Dar sufletul trebuie să se bucure totdeauna. Să-şi aducă aminte că zice marele Apostol Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare. Căci cu cât slăbeşte omul nostru cel dinafară, adică trupul, cu atât se înnoieşte cel dinlăuntru, din zi în zi.
Fragment din Cuvânt către Maica Irina, aflată în suferință (1979) – ”Ne vorbește Părintele Cleopa”, vol. 10, Editura Episcopiei Romanului
Suferinţa bolnavului şi încrederea în Dumnezeu:
– Părinte, dacă cineva are o boală grea şi se hotărăşte să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu, procedează bine?
– Dacă nu are îndatoriri, face ce vrea. Iar dacă are îndatoriri, lucrul acesta va depinde şi de ceilalţi. Şi eu m-am dus la medic fără voia mea. Iar dacă nu mergeam şi nu făceam acea “simplă consultaţie”, cum mi-a spus medicul, mi s-ar fi blocat cu desăvârşire intestinul. Aşa că aş mai fi băut puţine lichide, după care s-ar fi terminat toate. O “simplă consultaţie”, după care am intrat într-un astfel de ciclu… Tomografii pe de o parte, cardiologul, pe de alta, globulele albe când scad, când cresc, tăieturi, peticiri… şi în cele din urmă ce a ieşit? Aşa cum merg, se vede că voi muri aici.
bolnav_spitalDe obicei noi spunem: “Să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu”. Dar nu trebuie să uităm că, pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutaţi omeneşte, trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii, înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii… Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi… Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu, ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: “Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni”, ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat bolnavul medical, trebuie să treacă printr-o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el ca să-i dea Hristos răbdare. Şi să-i lumineze pe medici, pentru că ei pot face greşeli, mai ales atunci când nu au smerenie.
Vezi, când se strică casa, stăpânul ei nu poate sta nepăsător. Tot astfel şi stăpânul trupului, sufletul, nu poate sta nepăsător, dacă i se strică casa, adică trupul. Acum încearcă să-l tină pe stăpân în casă cu fier, cu… oţel, cu vitamine A, B, C…, adică să-i ajute pe bolnavi cu ştiinţa, dar nu pot fi ajutaţi toţi în felul acesta, ci, cu ajutorul pe care îl oferă nu fac altceva decât să le prelungească viata lor suferindă, sau mai bine zis, să le prelungească durerea. Pentru că nu ajunge numai ştiinţa, ci este trebuinţă şi de credinţă şi rugăciune. Uneori văd şi aici în mănăstire pe surorile care sunt medici că vor să-l ajute pe cel bolnav mai mult cu ştiinţa, decât cu încrederea în Dumnezeu şi cu rugăciunea. Rugăciunea făcută din inimă le va da o diplomă medicală mai înaltă, care le va face să înceteze de a mai folosi ştiinţa omenească. De obicei, când se cultivă dragostea cu durere pentru toţi oamenii, atunci lucrează dumnezeieştile puteri, numai să existe smerenie adâncă în suflet, pentru ca acesta să nu se mândrească crezând că aceste puteri sunt ale lui şi astfel să fie nedreptăţit Dumnezeu.
Nu trebuie să uităm însă că Hristos le poate tămădui şi pe cele care nu se pot vindeca de medici, dar trebuie să existe un motiv serios şi creştinul să fie foarte credincios şi foarte dăruit lui Hristos.
– Adică, Părinte, atunci când oamenii suferă, să nu ceară ajutor medical?
– Nu am spus aceasta, copilul meu! Nu spun “nu-i da, de pildă, oxigen”, ca să se sufoce omul. Vreau să spun ce trage bolnavul pentru a fi ajutat omeneşte şi că trebuie să facem rugăciune pentru ca Hristos să-i ajute pe bolnavi şi să nu sufere. Dacă este ceva grav, să-l rugăm pe Hristos să-l ia la El cu o mângâiere de a Sa. Căci atunci când Hristos îi mângâie puţin pe oameni pe mână, le dispar toate şi se fac sănătoşi. Iar după aceasta nu mai este nevoie nici de medicamente, nici de alte leacuri. Dacă îi mângâie pe faţă este şi mai bine. Iar dacă îi îmbrăţişează, le înmoaie şi inima. Aţi înţeles? Este nevoie însă de mare credinţă. Dacă bolnavul nu are credinţă, nu se va face bine.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Viata de familie”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003.