Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească şi să nu ne tulburăm când alţii ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abţinem de la orice mânie şi să ne păzim mintea şi inima de orice mişcare nechibzuită.
Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alţii. Prin virtutea neosândirii şi a tăcerii se păstrează pacea sufletului. Când omul petrece în aşa stare, el se învredniceşte a primi descoperiri dumnezeieşti.
Ca să ne izbăvim de osândire, să luăm aminte la sinele nostru să nu primim de la nimeni gânduri străine şi să fim ca nişte morţi.
O pildă de cumpătare ne-a dat Sfântul Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei, prăznuit la 17 noiembrie). Acostat într-o piaţă publică de o femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plată pentru că s-ar fi culcat cu ea, sfântul, în loc să se mânie, i-a zis liniştit însoţitorului său: „Dă-i ceea ce cere”. Ea, primind banii, căzu doborâtă la pământ de un diavol. Dar sfântul goni diavolul prin rugăciune.
Dacă nu e cu putinţă să te supui, ar fi bine, cel puţin, să-ţi ţii limba în frâu. Ca să ne păstrăm pacea, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercăm să fim veseli… Căci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu să-şi învingă descurajarea. Trebuie să intri în tine însuţi şi să te întrebi: unde mă aflu?
Trebuie să priveghem cu simţurile noastre, mai ales cu văzul, să nu ne împrăştie. Căci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roagă şi au grijă de sufletul lor.
Sursa: Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viaţă creştină, editura Sophia, 2007.
Nimic nu este mai presus decât pacea întru Hristos, care zădărniceşte orice atac al duhurilor văzduhurilor şi ale pământului. Pacea sufletului se dobândeşte prin răbdarea suferinţelor. Sfânta Scriptură zice: Trecut-am prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos la odihnă (Psalm 65, 12). Calea celor care caută să fie plăcuţi lui Dumnezeu trece prin multe suferinţe. Cum să-i cinstim pe Sfinţii Mucenici pentru cele ce-au îndurat din iubire pentru Hristos când noi nu putem răbda nici cea mai mică ispită?
Nimic nu contribuie mai mult la dobândirea păcii interioare decât tăcerea şi faptul de a discuta cât mai mult posibil cu tine însuţi şi cât mai puţin cu ceilalţi.
Un element al vieţii duhovniceşti este trăirea lăuntrică şi lucrarea tainică a inimii.
Harul lui Dumnezeu îl umbreşte pe omul care se nevoieşte să devină liniştit, şi cu lucrarea lui îl conduce la desăvârşita pace. În forma de început a păcii, sufletul este liniştit, iar în forma de final este adumbrit de harul Sfântului Duh, după cuvintele psalmului: Locul Său s-a făcut întru Pace (Psalm 75, 2).
Sursa: Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 325.
Este cu neputinţă să păstrăm pacea sufletească dacă nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu plac lui Dumnezeu şi nu le vom păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Trebuie să priveşti cu mintea în inimă, ce se lucrează acolo: de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare.
Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fară să cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te îngriji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugăciunea neîncetată.
Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 161.