În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?
Da. Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credinţă în Dumnezeu nu există singurătate! Singurătatea este un infern, un iad pentru cei ce nu-L au pe Dumnezeu. Un astfel de om n-are pe nimeni, şi chiar dacă e în societate, şi chiar dacă se află în societatea cea mai veselă, şi dacă-i în familie, şi dacă oriunde e, dacă n-are credinţă în Dumnezeu, se simte singur.
Un om care nu-L are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântat. Dar un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru Ceresc și unde se poate ruga mai liniştit, unde poate să-şi desfăşoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această linişte, îl tulbură gălăgia. De aceea toţi sfinţii au iubit singurătatea şi pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl „contactau” pe Dumnezeu, ca să zic aşa mai lumește.
Toţi cei din singurătate, toţi călugării din mănăstire nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea. Pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteţi în singurătate, care vă simţiţi copleşiţi de singurătatea infernală de iad. Niciodată, şi am mai stat de vorbă despre acest lucru, aparent un lucru ce pare greu de acceptat, niciodată un om nu este singur, ci se poate doar simți singur.
Pentru un om care are convingerea şi credinţa şi certitudinea existenţei spirituale de care ne vorbeşte Hristos şi Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceştia, tinerii aceştia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulţi îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere şi această nefericită viaţă de însingurare.
Sursa: Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, 2006, p. 129.
Fiind tineri, cum să depăşim momentele de singurătate?
Învaţă să fii împreună cu ei în rugăciune. De exemplu, dacă sunt la şcoală, între colegi, şi ei nu-mi dau atenţie, mă simt exclusă Şi de aici mă închid, devin suspicioasă şi sufăr foarte mult.
Dar dacă eu port această cruce şi seara mă aşez la icoană şi zic aşa: doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte- pe Vasile, miluieşte-o pe Mioara, miluieşte-l pe Petru”. Te rogi pentru toţi. „Eu îi iubesc, aş vrea să fiu cu ei, dar ei din motive de Tine bine ştiute nu vor să fie cu mine, dar iată, eu sunt cu ei”. Şi Dumnezeu va ridica această cruce. Încet-încet aceştia devin „dependenţi” de rugăciunea ta.
Dar noi ce facem? Ca să ne apărăm facem un păcat, ca să ne uşurăm. M-a supărat cineva şi i-am zis-o, m-am uşurat. Nu m-am uşurat deloc, avem doar iluzia uşurării, ci m-am încărcat cu un demon. Uşurarea este să accepţi crucea şi să fii împreună cu cel care-ţi întoarce spatele.
Dar a fi împreună cu celălalt nu înseamnă să i te bagi în suflet şi în trup, ci de a fi împreună cu el în Hristos, şi atunci Dumnezeu rânduieşte toate. Într-o săptămână îl schimbă; dar să n-o faci ca să-L ispiteşti (încerci) pe Dumnezeu, ci ca să fii împreună cu cei care nu te vor. Tu să-i vrei în Hristos.
Sursa: Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009.