Simți că lipsește ceva din viața ta, “acel ceva”, simți că nu îți găsești liniștea, că nu ești pe deplin fericită deși ai tot ce îți trebuie? Familia ta și tu ești sănătoasă, nu ai probleme din punct de vedere financiar și nici de altă natură, copiii sunt bine și totuși….e ceva în neregulă cu tine.
Cauza este de cele mai multe ori lipsa de afecțiune pe care trebuia să o primești în prima parte a copilăriei.
Deși cei mai mulți dintre noi nu-și amintesc mare lucru din primii ani de viață, un lucru e cert: dacă părinții nu ți-au oferit afecțiunea și atenția de care aveai nevoie, acum, ca adult, vei resimți această carență din copilărie, însă purtând alte valențe.
Atenție vs. Afecțiune
Sunt anumiți părinți care nu realizează că simpla prezență de ordin fizic în viața copiilor lor nu este suficientă.
Afecțiunea, atenția și sprijinul copilului din punct de vedere emoțional îi asigură acestuia o dezvoltare echilibrată și armonioasă.
Fie părinții au fost crescuți la fel, fie nu-și doresc un copil răsfățat și merg pe principiul “copilul trebuie pupat doar noaptea, în somn”, însă acționând după aceste tipare vechi și eronate își privează copilul de afecțiune.
La maturitate, un astfel de copil va încerca să compenseze lipsa iubirii și a validării propriei persoane prin diferite acțiuni cât mai extravagante sau prin acumularea a cât mai multe bunuri materiale.
Rar va reuși să identifice care este cauza care-l determină să vrea să fie din ce în ce mai bun sau să-și dorească din ce în ce mai mult. Va tânji după afecțiune într-un mod surd, fără să poată cere concret partenerului de viață să-l sprijine în acest sens. Poate fi considerat un om slab, cu vulnerabilități, dacă își mărturisește sentimentele, așa că va alege tăcerea.
Pe de altă parte,copiii care au fost privați de afecțiune tind să devină dependenți de o anumită persoană ce le oferă atenție și iubire într-un moment de slăbiciune. Așa se dezvoltă dependența de partener și o parte dintre relațiile toxice.
Un copil privat de afecțiune va crește crezând că nu este suficient de bun, că nu merită să fie iubit sau că este ceva în neregulă cu el.
Unii părinți trăiesc cu impresia că micuții lor au vârste prea fragede că să realizeze acest lucru. Pe de o parte, au dreptate. Copiii nu se gândesc la asta, însă simt când sunt respinși sau neglijați. Până aproape de 8-9 ani, copilul mic se bazează foarte mult pe instinct și mai puțin pe judecată.
Un copil lipsit de afecțiune devine un adult căruia îi lipsește stima de sine, care nu știe nici să ceară, dar nici să ofere iubire. Îi lipsește încrederea în propria persoană, este pesimist, frustrat, dezechilibrat în relațiile de natură personală și în cele sociale.
Nu confundați lipsa de afecțiune cu indiferența!
Părintele este prezent în viața copilului și interacționează cu acesta, însă îl neglijează emoțional și nu îi oferă semne concrete de afecțiune. Teama, izolarea, depresia, deficitul de atenție, furia și chiar performanțele mai scăzute din mediul școlar sunt doar câteva din efectele psihologice datorate lipsei de afecțiune.
A-i oferi copilului atenție, a-i asigura satisfacerea necesităților fizice precum hrană, apă, adăpost, siguranță nu este suficientă.
Dacă și tu ai fost un copil neglijat, ai grijă să nu faci același lucru cu propriii tăi copii. Chiar dacă te simți copleșit de responsabilități, chiar dacă lucrezi de dimineață până seara, chiar dacă ești obosit și plictisit rezervă-ți timp și comunică zilnic cu copilul tău, ascultă-l și oferă-i afecțiune. Spune-i și dovedește-i iubirea ta în cele mai frumoase forme.
Bucuria de a fi părinte e un privilegiu pe care viața ți l-a oferit și trebuie prețuit din plin. Depășește granițele propriei educații, lasă în urmă tiparele și șterge cu buretele eventualele principii eronate. Fii mai mult decât au fost părinții tăi pentru tine!
sursa totuldespremame.ro