Am citit despre un nefericit caz într-o uzină de avioane.
Un inginer încerca un nou motor cu reacție. Mergând în jurul mașinii ce funcționa, din neatenție a intrat în curentul de aer care l-a smuls de pe pământ și-l trăgea în direcția puternicului reactor. Asistentul inginerului, văzând priveliștea, imediat a oprit motorul. Alergând către tovarășul său de lucru ce căzuse la pământ, l-a găsit mort.
Cel ce caută rugăciunea, se poate afla și el smuls de avântul ei și rupt de această lume.
Întorcându-se și el se va afla ,,mort” intereselor pătimașe și dobânzilor materiale: nu va căuta nici o carieră; nu se va întrista peste măsură fiind lepădat, nici se va mândri fiind lăudat; el uită trecutul, nu se lipește de prezent, nu se îngijește de viitorul pământesc.
O nouă viață plină de Lumină s-a descoperit lui și în el; distracțiile copilărești cu care se ocupă covârșitoarea majoritate a oamenilor încetează să-l mai intereseze. Și dacă vom judeca despre calitatea vieții nu în funcție de cantitatea de simțiri sufletești sau trupești plăcute, ci după cuprinsul cunoașterilor noastre în ce privește realitățile cosmice, și mai întâi de toate Primul și Ultimul Adevăr, atunci vom înțelege ce se ascunde îndărătul cuvintelor lui Hristos: ,,Pacea Mea dau vouă”, grăite Apostolilor doar cu câteva ceasuri înaintea morții Sale pe cruce.
Esența păcii lui Hristos constă în desăvârșita cunoaștere a Tatălui.
Asemenea și cu noi: dacă cunoaștem Vecinicul Adevăr care zace la temeiul a toată ființarea, atunci toate îngrijorările noastre nu vor atinge decât periferia vieții noastre, dar înlăuntru va împărăți pacea lui Hristos.
Nicio bunăstare vremelnică nu ne poate da adevărata pace, dacă vom rămâne în necunoașterea Începutului tuturor începuturilor.
***
Arhimandritul Sofronie Saharov, cunoscut și ca Părintele Sofronie de la Essex, a fost ucenicul, biograful și îngrijitorul scrierilor Sfântului Siluan Athonitul. A întemeiat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
***
Nimic nu ne este de folos dacă, având pace cu oamenii, suntem în război cu Dumnezeu. Numai având „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7) putem fi în siguranţă, putem trăi fără teamă, putem găsi uşa iubirii şi a comunicării, putem dărâma zidul suspiciunilor şi neîncrederii.
Să nu fim însă cuvioşi în credinţă şi făţarnici prin viaţa şi faptele noastre. Să ne străduim fără încetare, după puterile noastre, să readucem pacea în mijlocul nostru, slujind astfel Mântuitorului Hristos, pentru că „pacea între fraţi, spunea Petru Hrisologul în una dintre predicile sale, este voia lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos, desăvîrşirea sfinţeniei”.
Să căutăm pacea cu semenii noştri, să o păstrăm si să o cultivăm ca pe o floare rară, ce are nevoie de o îngrijire deosebită.
Când Hristos însuşi ne-a lăsat moştenire pacea Lui (loan 14, 27), poruncindu-ne să ne iubim unii pe alţii, pentru că numai aşa vom fi recunoscuţi drept ucenici ai Lui (loan 13, 35), să înălţăm cântarea noastră de pace spre tării, chemându-i să ni se alăture pe toţi cei ce doresc să facă împreună cu noi un drum lung, poate şi anevoios, dar la capătul căruia ne aşteaptă dragostea şi, cu braţele deschise, Hristos, Domnul păcii.
Să facem să rodească liniştea şi pacea, căutând viaţa nu în dogme, nu în teorii, ci în ţelul ei. Viaţa noastră să fie dusă „întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă” (I Timotei 2,2), adică zidind pacea; faptele noastre să fie modele vrednice de urmat, cuvintele noastre să aibă mierea vindecătoare de răni sufleteşti.
Surse: Gheorghe Badea, Sfinții Părinți despre pace; Arhimandrit Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este”.