Am întâlnit un exemplu de soţ autentic şi adevărat care m-a cutremurat. Îl amintesc pentru că nu trebuie trecut cu vederea. Domnul respectiv a trăit aici, în ţara noastră, iar caracterul său a dat dovadă de toată desăvârşirea omenească, cu ajutorul harului lui Hristos. La vârsta de 30 de ani, a considerat că era pregătit de însurătoare. Credincios fiind, a făcut multă rugăciune către Domnul nostru, să-l lumineze şi să-l ajute în demersul lui. Avea tot timpul în minte cuvintele Scripturii „femeia înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu” (Pilde 19,14).
A hotărât să meargă mai departe. Era convins că cea pe care o peţea era trimisă de Dumnezeu. Cu multă evlavie a făcut cununia, căci ţineau toate rânduielile noastre creştineşti. Chiar dacă consoarta era mai mică în vârstă cu vreo 10 ani, nu îl deranja, avea încredere în pronia lui Dumnezeu. Adesea se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fiica lui. Ea făcea unele mici greşeli, deoarece era plină de viaţă, dar pe el lucrurile acestea nu-l preocupau, datorită dragostei lui.
Fiind acţionar la diverse întreprinderi, era presat de îndatoriri, astfel că la un moment dat a trebuit să se mute în străinătate. Cu rugăciune şi cu credinţă în pronia mântuitoare a lui Dumnezeu, a luat-o şi pe soţie cu el. Puţin după aceea, soţia a început să fie nemulţumită. Credea că a luat-o împreună cu el pentru a o depărta de anturajul ei. El a încercat să o liniştească, dar nu a reuşit. Soţia a plecat şi s-a întors singură în Grecia.
Voia să-şi trăiască libertatea conform cu patimile şi cu obişnuinţele pe care le avea: unii, versaţi, au corupt-o şi ea a ajuns să lucreze într-un cazinou, ca prostituată.
Soţul ei nu a încetat să se roage şi să se lupte duhovniceşte pentru ea în fiecare zi. Rugăciunea lui, mai degrabă strigătul lui către Dumnezeu era tot timpul acelaşi: „Doamne, cu stăruinţă caut să te silesc pentru soţia mea. Sfântul tău cuvânt «femeia înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu» nu îl voi şterge niciodată din mintea mea. Auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, implorarea mea. Ce dacă s-a cufundat în înşelare o fată tânără? Eu mă rog pentru ea şi nu voi înceta să plâng înaintea ta zi şi noapte. Îmi vreau soţia. Eu, Doamne, o iert. Tu nu o vei ierta? Nu o vei vindeca? Pentru ce, Doamne Preabune, smerenia Ta de nespus? Nu ai venit pentru cel pierdut, pentru cel înşelat, pentru cel bolnav? Mărturisesc înaintea Atotbunătăţii Tale că nu voi înceta să te supăr, dacă nu-mi aduci înapoi pe soţia mea legiuită”.
Şi a continuat să se roage, să plângă, eroul acesta, vreme de doi ani, silind pe dulcele nostru Mântuitor Hristos spre milostivire. În toată această vreme, Harul a conlucrat. Fata s-a ridicat din cădere, mărturisind cu suspine că „ar trebui Dumnezeu să facă alt iad, căci acesta care există, e prea mic pentru mine”. Cu sfială, fără urmă de îndrăzneală, s-a hotărât să-i scrie o scrisorică soţului îndurerat: „Nu îndrăznesc să te numesc soţ, căci nu mai am dreptul, dar dacă mă voi întoarce, mă primeşti ca slujnică?”. Când a primit scrisoarea, soţul s-a liniştit, crezând că situaţia s-a încheiat. I-a răspuns cu tandreţea lui firească: „Iubirea mea, de ce ţi-ai pierdut îndrăzneala? Nu te-am trimis eu în vacanţă şi încă aştept cu nerăbdare pe soţia mea, pe iubirea mea, când se va întoarce să o îmbrăţişez?”. După ce a primit răspuns, şi-a recăpătat îndrăzneala şi i-a scris: „Vin îndată”.
Au stabilit data reîntoarcerii, iar el a aşteptat-o la aeroport. După ce a ieşit şi l-a întâlnit, ea a căzut jos plângând cu jale şi lovindu-se. El a îmbrăţişat-o şi, mângâind-o, a dus-o la maşină. S-a aşezat lângă ea, continuând să o mângâie, spunându-i să uite totul, căci „pocăinţa le vindecă pe toate, iar de acum încolo vom lupta împreună”.
Au petrecut în tandreţe şi afecţiune, până s-a lăsat noaptea. Când a închis ochii, acest erou al dragostei şi al jertfelniciei a fost răpit în vedenie şi s-a suit până la „al treilea cer”. Nu a putut să descrie în cuvinte toate cele de care Harul lui Dumnezeu l-a învrednicit. A văzut cetele sfinţilor, bunătăţile rânduite celor drepţi şi toată iubirea lui Dumnezeu care-l ţinea în răpire.
Atunci, cu adevărat, mi-am simţit nemernicia mea şi mi-am zis: te mândreşti în van, călugăre, cu viaţa ta, iar acela, cu o singură jertfă, s-a suit la „al treilea cer”. Iată un exemplu şi o icoană de soţ adevărat şi de bărbat. Fata aceea s-a dovedit apoi cea mai desăvârşită soţie.
Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, «Syzitíseis ston Áthona», Psyhofelí Vatopaidiná 13, p. 141-164.