De când a început postul, tot mai multe persoane se îndreaptă spre scaunul de spovedanie. Ceea ce e un lucru bun, pe de o parte. Pe de alta, ar fi bine să ne spovedim nu doar în cele patru posturi mari de peste an, ci ori de câte ori sufletul nostru are nevoie de acest al doilea botez, al pocăinţei, cum mai este numită spovedania. Una dintre cele mai jenante şi delicate situaţii întâlnite de duhovnici în aceste posturi este aceea în care unii îşi încep mărturisirea cam aşa: „Părinte, eu păcate nu am. Nu am furat, nu am dat în cap la nimeni…”. După care, cel mai adesea, omul începe să vorbească fie despre problemele lui de sănătate, fie despre ce se mai întâmplă prin ţară sau în lume… orice, numai despre păcatele lui, nu. Ca să nu mai pomenesc despre situaţia în care cel ce se „spovedeşte” începe să vorbească despre cât de multe rele fac cei din jurul său – vecini, rude, colegi etc. Cu alte cuvinte, în loc să mărturisească cele ce-i stau pe conştiinţă, taman la spovedanie face mai mari păcate, judecând pe alţii.
Cu ani în urmă, un ierarh s-a confruntat cu o situaţie mai puţin obişnuită. Ieşind la momentul cuvenit să împărtăşească poporul, de potir s-a apropiat o persoană purtând o cunună pe cap ce imita aura pe care o are Mântuitorul când e zugrăvit în icoane. „V-aţi spovedit?” – o întreabă arhiereul pe doamna respectivă. „Nu – răspunde ea – eu nu am păcate, sunt sfântă”. „Da?! Aşa deci… Atunci mergeţi, vă rog, şi luaţi de acolo ce vi se dă (şi arhiereul indică spre anafură), căci din acest potir se împărtăşesc cei care au mai făcut şi păcate”. Plină de sine şi vădit mulţumită, doamna a plecat din faţa potirului. Cu înţelepciune şi spirit de prezenţă, arhiereul a găsit ieşirea dintr-o situaţie destul de delicată. Câţi însă dintre cei ce se împărtăşesc nu vin la potir cu o astfel de atitudine? Sigur, nu toţi au probleme psihice şi nu-şi fabrică aure de carton pe care să le poarte cu inconştientă fudulie. Ne-am putea oare apropia de potir fără pocăinţă, fără zdrobire de inimă, fără a fi recunoscători lui Dumnezeu? Sau fără a avea măcar conştiinţa că nu avem nimic din toate acestea, că suntem împietriţi, fiind nevrednici de acest dumnezeiesc dar al Vieţii?
Pe undeva este (şi) vina noastră, a slujitorilor sfintelor altare, pentru situaţii precum cele de mai sus. În predici, în cateheze sau în diferite scrieri, prea mult se pune accent pe virtuţile morale şi prea puţin pe relaţia cu Dumnezeu Însuşi, pe trăirea unei vieţi în Hristos. Păcat nu înseamnă doar să ucizi, să furi, să minţi, să faci rău cuiva. Păcatul este tot ceea ce mă desparte sau ceea ce nu mă apropie de Dumnezeu. Dacă, spre exemplu, în timpul liber stau şi mă tot uit la televizor sau pe internet, ori las radioul să meargă permanent în casă, cum voi putea eu să fiu cu mintea la Dumnezeu? Cu siguranţă voi deveni un om stăpânit de tot felul de gânduri şi de stări, un risipit şi un pătimaş. Deci unul dintre primele semne ale faptului că sunt păcătos este şi acela că mintea mea zboară într-una şi nu pot nici măcar câteva minute să o stăpânesc, ridicându-o la Dumnezeu.
Tot o evaluare edificatoare obţin atunci când mă uit în inima şi la faptele mele şi mă analizez câtă dragoste am eu pentru aproapele meu. De câte ori judec, mă mânii sau vorbesc despre slăbiciunile cuiva, tot de atâtea ori ucid pe fratele meu. Nu trebuie să-i dau în cap – ca să-l ucid e suficient să-l etichetez, să-l bârfesc sau să-l jignesc. Iată ce spune Domnul: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 21-22). Vedeţi ce riscă cei ce ucid chiar şi printr-un cuvânt îndreptat împotriva aproapelui?
O altă categorie mare de păcate este cea săvârşită prin vederea cea poftitoare. Precum odinioară, şi azi sunt bărbaţi care recunosc că se mai uită cu poftă la femeile altora, dar li se pare că nu e nici un păcat, de vreme ce nu trec la fapte. Ba mai şi adaugă, unii: „Nu greşesc, părinte, dacă mă uit, doar şi lui Dumnezeu Îi place ce e frumos”. Or Evanghelia ne spune limpede: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).
Înainte de a veni la spovedanie să ne facem măcar aceste trei teste: al minţii (împrăştiate adesea), al inimii (lipsită de iubire) şi al privirii (încărcată de poftă). Putem merge şi mai departe şi să ne evaluăm apoi relaţia noastră cu Dumnezeu, să vedem în ce măsură am ajuns să-L cunoaştem. Gustăm noi din bucuria de a fi cu Dumnezeu mereu şi împărtăşim, în diferite forme, această bucurie cu alţii? Dacă nu, atunci iată că avem încă un motiv să constatăm că trăim în păcat. Creştinismul nu se poate reduce la o sumă de reguli pe care să le respectăm, nu este o morală precum atâtea altele de pe lumea aceasta. Creştinismul este o şcoală a iubirii dumnezeieşti. Cine nu împlineşte porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele înseamnă că nu a trecut examenul şi mai are o şansă, la scaunul de spovedanie. Dar dacă omul îngenunchează sub epitrahil ca să spună că el nu e corigent, ci premiant cu o coroniţă cât aura unui sfânt, ce poţi să-i mai spui? Nu e uşor pentru duhovnic să-l ajute pe cel din faţa lui să-şi conştientizeze starea de păcătoşenie. O soluţie ar fi să-i dea să citească din Biblie pasajul următor: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan 1, 8-10). Dacă, după ce epuizezi toate argumentele, nici acest citat nu-l convinge pe un om să-şi recunoască păcatele, nu ne mai rămâne decât rugăciunea. Minciuna are picioare scurte, mai devreme sau mai târziu orice mincinos oboseşte şi se confruntă cu propriile-i mistificări. Ca duhovnic, important e să-i fii alături când se va trezi, precum cel ce veghează la căpătâiul bolnavului aflat în comă, cu speranţa că va prinde momentul în care pacientul va redeveni conştient.
Părintele Constantin Sturzu
Sursa: ganduridinierusalim.com