Părintele Teofil Părăian despre iubire și respect

“Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum sunt copii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.” (Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1997)
“Când îl iubeşti pe cineva îl iubeşti cu defecte cu tot, şi când nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţi cu tot.” (Din vistieria inimii mele, A.S.C.O.R. Craiova, 2000)
“Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Sobornicească că “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8; 16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu faţă de noi, mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumnezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Şi aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maxima apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul – Născut să Se facă şi Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat şi om adevărat.” (Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997)
“Dacă un credincios, un creştin, are în familia sa persoane care trebuie ajutate – Sfântul Apostol Pavel se referă la văduve în special – zice să se îngrijească de ele. Şi apoi adaugă un cuvânt neaşteptat şi zice că: “Dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de ai casei sale, acela a căzut de la credinţă şi-i mai rău decât un necredincios” (I Timotei V, 8). Dacă luăm aminte la cuvântul acesta al Sfântului Apostol Pavel ne dăm seama că el îi împarte pe oameni în trei categorii: credincioşii, necredincioşii şi mai rău decât necredincioşii. Cine sunt aceia? Cei care se prezintă a fi credincioşi şi fac fapte de necredincioşi.” (Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997)
“Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele voastre şi voi datori sunteţi să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan XIII, 13-14). Nu a rămas în rânduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neaparat trebuie să se întâmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce esti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mântuitorului de a ne curăţii unii pe altii, a ne smeri unii în faţa altora ca să-i cinstim pe oameni.” (Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997)