Divorţul e un păcat care atârnă grav asupra omului. Al doilea este avortul. Atunci nu te mira că întreg pământul se poluează din punct de vedere spiritual. Păcatele ajung să fie strigătoare la cer. Pentru că aceasta deranjează mersul lucrurilor fireşti.
Hristos găseşte o portiţă în Evanghelie şi spune că o căsătorie îşi pierde valabilitatea în cazul în care unul dintre soţi păcătuieşte.
Da, ştiu! La Matei, în care spune că aceasta se întâmplă numai în caz de păcătuire, dar nu spune că apoi se poate căsători a doua şi a treia oară. Nu!
Practic, asta înseamnă că în momentul în îți înşeli soţul sau soţia ai distrus legătura.
Legătura sacră de la nuntă.
Ai distrus-o în momentul în care ţi-ai înşelat soţul sau soţia. Dar ştiţi cum se întâmplă de multe ori în lume. Bărbatul şi femeia au o familie, unul dintre ei îşi înşeală partenerul, dar după un timp îşi dă seama că a greşit. Căsătoria – legătura sacră spuneţi că nu mai există, dar cel care a greşit se duce la preot şi se spovedeşte, nu vrea să-şi piardă familia. Care este puterea spovedaniei în acest caz?
Puterea spovedaniei este nelimitată. Puterea de a lega şi dezlega. După cum zice Hristos: „Adevărat zic vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18). În cazul în care individul e divorţat, el nu este dezlegat şi cuminecat până nu intră în regulă. Până când se cunună şi face a doua nuntă cu femeia cu care se ia. Pentru că Biserica îi face aşa-numita dezlegare a divorţului.
Să vorbim despre avort. Ce se-ntâmplă în momentul avortului cu sufletul?
Să rămânem încă la divorţ. La limite. Divorţul este nedorit de Dumnezeu. Dar Dumnezeu este un părinte iubitor de oameni şi a dat puterea instituţiei pe care a lăsat-o pe pământ, Biserica, să rezolve cazurile de la caz la caz. Dar în limita adevărului şi a dreptăţii.
Iată ce mă întreabă un bărbat: „Doi oameni sunt căsătoriţi şi în viaţa unuia apare al treilea. Între cei doi membri ai familiei nu există înţelegere, nu există comunicare. Cei implicaţi în legătura extraconjugală au preocupări caritabile. Lucrează la o fundaţie pentru ajutorarea unor copii săraci. Ce este mai plăcut lui Dumnezeu: să plec cu persoana aceea, să fiu fericit, să ajut o mulţime de oameni şi să ridic slavă lui Dumnezeu, sau să-mi petrec viaţa nefericit şi neîmplinit?
Dar ce înseamnă fericirea? Cine ţi-a provocat nefericirea? Ţi-a dat-o cineva cadou din afară sau tu eşti dobitocul?! Cine ţi-a dat să fii nefericit lângă soţia lângă care ai trăit un an, doi?!
Dar dacă îmi dau seama că nu am nici un punct comun cu ea?
Cum adică să nu ai nici un punct comun? Cu ce poţi dovedi că nu ai nici un punct comun? E un moft. Nu e o justificare.Adică pur şi simplu un bărbat îşi lasă nevasta şi copiii pentru că i s-a făcut dragă altă femeie. Dumneata o justifici pe aceasta. Consideri că e ceva sacru, ca pe urmă să faci milostenii şi nu ştiu ce? Şi apoi te duci la ăia cu indulgenţe, plăteşti o sumă şi te iartă de păcate? Nu-i aşa! E o ruşine aceasta! Să justifici neputinţa ta că nu mă mai pot înţelege cu nevasta. Cum vine asta? Dar, totuşi, pentru neputinţele tale Biserica dă slobozenia aceasta, dar să nu îţi închipui că eşti fericit aşa. Adică cum vine treaba aceasta, că o femeie îşi înşeală bărbatul? Dumneata o poţi considera pe aceasta că poate fi o faptă binecuvântată de Dumnezeu? Că un bărbat îşi înşeală femeia se poate justifica aşa ceva? Nu poate justifica, domnule! Păcatele sunt păcate! Şi dumneata şi toţi bărbaţii sunt ispitiţi ca să vă uitaţi la o femeie, dar asta nu înseamnă că îţi iei poalele în cap că ţi-a picat cu tronc la inimă orice femeie şi o pui la spate pe propria ta soţie! Asta înseamnă că tu eşti OM?
Ţi-ai luat o soţie… m-ai întrebat de legea lui Moise dacă nu se aduce divorţul dacă nu e ceva forţat. Nu! E forţat, dar împotriva neputinţelor noastre, a tuturor. Am devenit ce suntem acum. Că n-avem nici o lege, şi atunci noi ne plângem de toate catastrofele care vin în viaţă. Dar cine-i vinovat? Dumnezeu din cer e vinovat? Că el ne-a creat făpturi libere şi asta nu înseamnă numai că nu eşti în temniţă cu lanţurile pe mâini. Eşti liber de voia ta proprie. Ce splendid este când un bărbat…, da, se uită şi la una, şi la alta, bineînţeles că nu l-a oprit nimeni, dar zice: „Eu am femeia mea, mi-a născut primul copil, cu ea am trăit până acum, cu ea voi trăi şi de acum încolo!” Asta-i frumos, asta-i frumos! Asta-i Dumnezeieşte. Dacă nu putem să împlinim legea, să nu mai facem pe mofturoşii că avem necazuri şi ne merge rău. Răul tu îl provoci, nu Dumnezeu!
Sursa: Bogdan Eduard și Î.P.S. Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 80, 81-85.