Sfântul Macarie spune: „Să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea Sfântului Duh”.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetându-l des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în Cer, nici pe Pământ”.
Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă. Roagă-te şi gândeşte-te la tot ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune; „roagă-te şi fă ce vrei” şi faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare şi mântuitoare. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, numai să te rogi mereu, şi nu te nelinişti de nimic; fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea te va înţelepţi.
Părintele Arsenie Boca
Sursa: Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Ed. Agaton.
Sfântul Ioan Carpatiul zice că atunci când rostim rugăciunea lui Iisus, adică Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, la fiecare chemare a Sfântului Său Nume Domnul ne răspunde în chip tainic: Fiule, iertate să-ţi fie păcatele tale!, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că oricât de păcătoşi am fi noi, rugăciunea aceasta ne curăţeşte când o zicem din inimă. Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ, decât chemarea cea sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos. Când zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, prin aceste cuvinte mărturisim toate tainele credinţei noastre, căci după cum spun unii dintre sfinţii părinţi, aceste cuvinte cuprind în ele Evanghelia pe scurt. Pentru asta, rugăciunea lui Iisus se mai cheamă şi rugăciunea minţii. Iar când rostim şi celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus, adică „Miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, atunci noi mărturisim nevrednicia şi josnicia noastră cerând de la Domnul milă, căci dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.
Sursa: Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, Bucureşti, 2004, p. 444.
Așadar, primul stadiu este rostirea rugăciunii cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Pe cât putem, o rostim cu voce tare şi repede. Şi aceasta pentru că începătorul este neputincios, iar ispititorul încearcă să-i tulbure mintea cu diferite imaginaţii. Rostind rugăciunea repede şi continuu, nu lasă să se lipească de mintea lui imaginaţiile. Aici vreau să fii foarte atent. Chiar şi atunci când ţi se par a fi bune, alungă-le departe, căci şi acolo îşi bagă diavolul coada. Încearcă numai să înţelegi cele pe care le spui. Nimic altceva.
Închipuieşte-ţi, de pildă, că nişte tâlhari vor să jefuiască o casă. Ce va face omul acela? Va fi nevoit să strige cu toată puterea: „Ajutor!… Tâlharii!… Sunt în primejdie!… Ajutor!…”
La fel face şi începătorul, rosteşte repede (uneori şi cu voce tare): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”.
Unii călugări îmi mărturisesc că, uneori, ispititorul îi războieşte cu închipuiri desfrânate şi alte deşertăciuni. Ei, tocmai acest război li s-a făcut pricină să dobândească rugăciunea curată, pentru că au fost nevoiţi să-L roage pe Dumnezeu cu toată puterea lor. Altor călugări, din îngăduinţa lui Dumnezeu, li se arată satana aievea, având un chip sălbatic şi o înfăţişare înfricoşătoare şi îi ameninţă, îi bate şi îi strânge de gât pentru a nu rosti rugăciunea. Atât de mult se cutremură de numele lui Hristos. Atunci să vezi cum se învârte şiragul de metanii şi atât de curată se face rugăciunea, încât mintea este absorbită de Hristos.
Un călugăr mi-a mărturisit că odată, în timp ce rostea rugăciunea, satana i-a îngreuiat atât de tare inima, încât credea că îl apasă o stâncă. L-a strâns atât de tare, încât nu putea să se roage nici cu gura, nici cu mintea. Atunci s-a gândit să facă semnul Sfintei Cruci. Dar în acea clipă diavolul i-a legat şi mâinile, ca să nu le poată mişca. Dar Dumnezeu l-a luminat să facă semnul Crucii cu capul. Aceasta a fost. Îndată satana i-a slobozit pieptul şi mâinile şi s-a făcut nevăzut. În acea clipă, călugărul a început să rostească cu mintea rugăciunea, repede şi curat. Când mi-a mărturisit aceasta, eu i-am spus:
– Eşti dator satanei, pentru că te-a învăţat rugăciunea. Acum, străduieşte-te să nu o pierzi.
Rugăciunea minţii se numeşte şi a inimii. Mă întrebi dacă şi rugăciunea rostită cu vocea se poate numi a inimii.
Dacă rugăciunea nu este curată, nici cea a minţii, nici cea rostită nu se poate numi a inimii.
Rugăciunea este a inimii atunci când mintea este înghiţită de inimă. Atunci, chiar dacă ar cădea bombe sau ar arde casa, mintea nu vrea să iasă din inimă, chiar dacă este în primejdie să ardă.
Pentru a înţelege aceasta, citeşte viaţa Sfintei Irina Hrisovalantu. Diavolul a dat foc hainelor ei şi, cu toate că îi ardea trupul, ea stătea nemişcată ca o lumânare, cu mintea ridicată la Dumnezeu.
Aceasta este adevărata rugăciune, care străbate cerul şi ajunge la tronul lui Dumnezeu. Moise, fără să-şi deschidă gura, a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Ce strigi către Mine?” (Ieşire 14, 5). Aceasta înseamnă că striga dinlăuntrul lui, înseamnă că străpungea cerul cu inima lui.
Sursa: Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 198-200.