M-a vizitat îndată după 1989 un scriitor care fusese şi el închis şi mi-a spus că a pregătit un plan straşnic privind scrierea unui memorial al puşcăriilor.
L-am ascultat mai bine de două ceasuri prezentându-mi „proiectul”, iar la sfârşit, cu entuziasmele în flăcări, mi-a cerut binecuvântarea. I-am spus „nu”. Cum nu, s-a mirat el, crezând că e o şăgălnicie a mea „nu-ul” acela.
I-am repetat categoric, şi iată de ce. Lumea, desigur, este atrasă bolnăvicios de pătrunderea în mediul suferinţei, al durerii, al morţii prin porţile poveştii, ale relatărilor de orice fel. Dar ce ştie ea cu adevărat despre durere? Ce știe ea despre intoxicarea cu suferinţă? Cât cunoaşte ea despre duhul otrăvit al morţii pe care-l inhalează privind un accident, spre exemplu, sau, şi mai „nevinovat”, uitându-se la un film, unde sunt fel de fel de scene ori, de ce nu, cetind un „memorial al puşcăriilor?” Cine a pregătit omul în vreun fel pentru ca să ştie cum să se apere de virusul întristării care face ravagii înlăuntrul inimii? Câţi știu să mai facă „profilaxia” şi „terapia” asta?
Iată ce spune Sfântul Ioan Casian în Filocalia, volumul I pagina 151: „A cincea mare luptă (după cele împotriva duhurilor lăcomiei, desfrânării, iubirii de arginţi şi mâniei) o avem împotriva duhului întristării care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. O, Doamne! Când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă nici o rugăciune cu osârdie, nici să stăruie cu vreun folos pe lângă sfintele citiri şi nu-l rabdă nicicum pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi şi de semeni”.
Eşti convins, l-am întrebat, că după ce vei scrie ce vei scrie cei care vor ceti nu se vor înnegura? Scrie! Eu însă nu sunt sigur şi de aceea nu-ţi dau binecuvântare. De ce să transformi durerea noastră într-o otravă pentru unii ce o vor îngurgita[1] fără să ştie ce fac şi fără să aibă la îndemână mijlocul adecvat de proteguire[2] care este rugăciunea? O anumită rugăciune! Cine le va spune care e aceasta? Tu o ştii? N-o ştia.
Majoritatea celor care au supravieţuit acestor temniţe L-au aflat pe Hristos în suferinţă şi s-au întărit apoi trăind în rugăciune. Atâta rugăciune câtă era şi cum se putea. Dar nu putem vorbi despre o înduhovnicire riguroasă şi temeinică, aşa cum au avut-o într-adevăr unii ca Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii asemenea care aveau această alcătuire dinainte.
„Avem nevoie de mult discernământ, spune Sfântul Ioan Scărarul, ca să ştim când trebuie să stăm pe loc şi în ce lucruri şi până unde să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem”.
Cum vei face, l-am întrebat, cu cei ce vor citi despre toate ororile îndurate de noi fără ca ei să-şi piardă sau, în cel mai bun caz, să nu-şi ştirbească pacea lăuntrică?
Sfântul Siluan Athonitul spune că „pentru a avea pace în suflet trebuie să fii cumpătat şi înfrânat. Căci iute se pierde pacea… Nu trebuie să fii curios şi iscoditor”.
Vezi, de aceea spune încă Sfântul Ioan Casian că „dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutății, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării.
Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci, învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit, îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci mocneşte înlăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală”.
Cornel Constantin Ciomâzgă “Se întorc morții acasă”, ed. Cartea Actuală 3c, an. 2014, p. 79 – 81
[1] A îngurgita – A înghiți
[2] Poteguire – protejare