E imposibil să rezolvi o problemă la nivelul la care a apăru”, arată savanţii. „Trebuie să ajungem deasupra problemei, ridicându-ne la nivelul următor.” Dacă situaţia ne-a „înghiţit”, trebuie să ieşim dintre limitele modului de gândire ce i-a dat naştere: să ne oprim, să ne sfătuim, să înţelegem ce s-a întâmplat, să renunţăm la iluzii, la mituri, la falsele valori şi, bineînţeles, să căutăm resurse şi posibilităţi. Altfel nu vom scăpa de a patra greşeală.
In palatul unui demnitar oriental exista o sală minunată, ai cărei pereţi, uşi, podea şi tavan erau făcuţi din oglinzi. Vizitatorul nu îşi dădea seama imediat că în faţa lui e sticlă – atât de fidel se reflectau obiectele. Pe lângă asta, pereţii creau ecou. Dacă întrebai: „Cine eşti?”, vuia răspunsul: „Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti?”
Odată, în sală a intrat un câine şi… a încremenit de uimire: o haită întreagă de câini o înconjura şi de sus, şi de jos, şi din părţi. Câinele şi-a arătat colţii: reflecţiile din oglinzi au răspuns la fel. Ingrozit, a început să latre cu disperare – iar ecoul făcea şi mai răsunător lătratul. Câinele se arunca încolo şi încoace, muşcând văzduhul, însă din toate părţile, clănţănind din dinţi cu turbare, că doar asupra ei se aruncau fiinţele acelea rele ce o împresurau. Dimineaţa, servitorii au găsit câinele mort, înconjurat de nenumărate reflecţii ale propriului cadavru. Animalul pierise luptându-se cu propriile reflecţii. Nimeni nu-i făcuse vreun rău real. Dar dacă ar fi dat prietenos din coadă şi nu şi-ar fi arătat colţii ?
Să medităm la aforismele: „Viaţa este alcătuită în proporţie de zece procente din ceea ce ni se întâmplă şi în proporţie de nouăzeci de procente din felul în care reacţionăm”; „Ceea ce putem întâmpina liniştiţi nu ne poate controla”; „Neliniştea nu înlătură problemele de mâine, dar ne răpeşte odihna de astăzi”.
Şi, în sfârşit, a cincea greşeală: adeseori ne uităm în altă direcţie decât trebuie!
Lângă un râu creştea un arin mare. Pe o ramură a lui, un poznaş atârnase un ulcior. Pescarii din sat au văzut ulciorul răsfrânt în apă şi au început să răspândească zvonul că la fund e un ulcior cu o comoară. Mulţi s-au scufundat în apă, dar n-au putut găsi comoara, deşi o vedeau limpede de pe mal. Odată, a trecut pe acolo un călător, care i-a întrebat: „Ce căutaţi acolo?” Sătenii i-au explicat, şi omul a izbucnit în râs: „Ulciorul atârnă deasupra capului vostru, iar voi îl căutaţi la fundul râului!”
Către Tine ridicat-am ochii mei, Cel ce locuieşti în cer -strigă Psalmistul. Iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi (Ps. 122, 1-2).
Potrivit Sfântului Ambrozie de la Optina, trebuie să privim toate „de dincolo” – iar privirea noastră încotro este îndreptată? Cel mai degrabă, ca la coţofană, spre tot fee străluceşte – însă adeseori ceea ce străluceşte nu este deloc aur! Sensul adevărat al diferitelor perioade ale istoriei, al diferitelor evenimente şi fapte se descoperă doar în timp şi numai dintr-o perspectivă duhovnicească. Privind la Domnul, apreciem situaţia pământească concretă în lumina veşnicelor Lui porunci, nu a schimbătorului succes material, a şubredelor raţionamente omeneşti ori a sărăcăcioasei experienţe personale. Aceasta este chezăşia obiectivitătii noastre!
„Aşadar, face apel Sfântul Ignatie Briancianinov, priveşte prin credinţă în sus, la cer, la purtarea de grijă dumnezeiască, şi nu vei ameţi, nu vei cădea în tulburarea şi descurajarea care se nasc atunci când priveşti în jos, adică atunci când în loc să te rogi te cufunzi în cugetările tale şi vrei să rezolvi orice problemă prin propria raţiune.
Din Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Editura Sophia, 2015