Într-o societate de consum, precum cea în care trăim, în care se produc la nesfârșit, în serie, bunuri, principala caracteristică a omului este cea de a fi un consumator cât mai fidel. Acesta este unul din rolurile noastre sociale, pe lângă cele de cetățean, angajat, soț, părinte ș.a.m.d. Deși sunt importante pentru realizarea noastră psihologică și spirituală, acestea nu sunt esențiale: pentru un creștin esențială este comuniunea cu Dumnezeu, desfășurată pe tot parcursul vieții noastre pământești, în perspectiva veșniciei și a comuniunii veșnice cu El. Așa cum citim în viața Sfântului Serafim de Sarov, scopul creștinului este să dobândească pe Duhul Sfânt. În societatea de consum, mijloacele – hainele, mașina, banul în ultimă instanță – sunt propuse în sfera publică drept scopuri în sine. Prin urmare, avem de-a face și cu o inversiune, o pervertire a valorilor.
Ce ar trebui să facem, să părăsim lumea, societatea? Nu. Înainte de toate, trebuie să conștientizăm faptul că suntem mai mult decât ființe care joacă diverse roluri sociale: suntem ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Datoria noastră este de a face efortul continuu să ne asemănăm Lui. Acest efort poartă, în literatura Sfinților Părinți, numele de nevoință ascetică.
În al doilea rând, trebuie ca în anumite perioade ale anului calendaristic să acordăm întâietate relației noastre cu Dumnezeu, punând pe al doilea plan angajamentele sociale, lumești. Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, având credința că toate cele necesare vieții ni se vor adăuga nouă (Matei 6, 33). Cele patru posturi mari rânduite de Biserică, zilele de miercuri, vineri, duminică (ziua Învierii) sunt menite să ne scoată din „marea vieții înălțată de viforul ispitelor” la limanul Său. În acest răstimp avem șansa să ne venim în fire, să ne orientăm atenția spre interiorul propriului suflet și să conștientizăm mișcările sale (gândurile, sentimentele, atitudinile), având ca reper permanent prezența lui Dumnezeu. Astfel ne vom cunoaște mai bine sufletul, dar și modalitatea prin care o patimă generează altă patimă, tulburând legătura noastră cu Dumnezeu. Sfinții Părinți vorbesc despre procesul de împătimire, iar psihologii, de condiționare sau dependență.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a arătat că principala patimă a omului este iubirea trupească, pătimașă și irațională de sine. Evagrie Ponticul vorbește despre nouă „gânduri ale răutății”. Primul este lăcomia pântecelui, din care se naște desfrânarea. Din desfrânare apare iubirea de arginți, iar din aceasta întristarea. Întristarea produce mânia și din mânie se naște plictiseala. Cea de-a șaptea patimă este slava deșartă, urmată de invidie. Cea de-a noua este mândria sau trufia. Unii psihologi din secolul XX au abordat în problematica lor mândria, asemenea lui Carl Gustav Jung, pe care o numește inflație a eului.
Terapia pe care ne-o propun Sfinții Părinți spre vindecare de patimi constă în cultivarea virtuților opuse fiecărei patimi în parte. Astfel, împotriva lăcomiei trupești, ținem rânduiala postului. Împotriva desfrânării exersăm virtutea cumințeniei. Împotriva iubirii de arginți cultivăm neagoniseala, mulțumindu-ne cu strictul necesar. Întristarea poate fi alungată prin întreținerea unei stări de bucurie lăuntrică. Împotriva mâniei ne exersăm îndelunga răbdare. La fel, răbdăm starea de întristare. Fugim de slava deșartă. Împotriva invidiei ne deprindem să ne bucurăm de realizările aproapelui nostru. Iar mândria poate fi învinsă prin dobândirea smeritei cugetări.
Psiholog Ciprian Voicilă
Sursa: Ziarul Lumina