Dacă am gândi drumul de acasă până la serviciu, nu ca pe o corvoadă indigestă, la coada nesfârşită de automobile de la intersecţie, ci ca pe o plimbare de plăcere, atunci am fi mai odihniţi, mai uşori la minte şi mai buni la suflet.
Dacă am vedea şederea la serviciu ca pe un prilej de a face bine oamenilor, de a-i cunoaşte şi zidi, de a ne dărui energia spre slujirea lumii, atunci cele 8 ore ar fi un prilej de bucurie, nu o excrescenţă a blestemului.
Dacă statul la rând la ghişeul imund de la colţ ar fi gândit ca o ocazie de rugăciune a minţii, atunci am fi senini şi frumoşi întreaga zi, nu ne-am încrunta mereu asupra acestei vieţi.
Stresul este tocmai extirparea de sens a umanităţii din noi şi din jurul nostru. Este povara uriaşă a unei lumi căreia i-am pierdut resorturile de lumină şi pe care o consumăm până la indigestie. De aceea, Părinţii recomandau cu mare stăruinţă „paza minţii” ca fiind atmosfera de cultivare a oricărei virtuţi născătoare de Dumnezeu în suflet.
Zilele trecute m-am întâlnit cu un profesor universitar, care trebuie să facă vreo 500 de kilometri pentru a ajunge săptământal la serviciu. L-am compătimit sincer pentru o asemenea trudă şi i-am spus-o: „Pe mine mă oripilează cei 10 kilometri până la serviciu”. Mi-a răspuns zâmbind: „Este o plăcere, o plimbare relaxată, îmi place să conduc la nebunie, iar acolo mă întâlnesc cu oameni prietenoşi, cu studenţi entuziaşti, cu lume bună. E o ieşire frumoasă, ca un mic concediu săptămânal”. L-am privit cu interes şi l-am admirat pentru deschiderea minţii sale.
Sursa: Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 232-233.
Părinte, unii mireni ce trăiesc duhovnicește se îngreuiază seara, când se întorc obosiți de la lucru, să mai facă Pavecernița – și se mâhnesc…
Când se întorc seara târziu de la muncă și sunt obosiți, niciodată să nu se silească pe ei înșiși cu neliniște, ci totdeauna să își spună cu mărime de suflet: „Dacă nu poți citi toată Pavecernița, citește o jumătate, sau o treime din ea”, și să încerce altădată să nu se mai obosească atât de mult în timpul zilei. Să se nevoiască, pe cât pot, cu mărime de suflet și să se încredințeze lui Dumnezeu în toate – și Dumnezeu va lucra. Mintea să se afle întotdeauna lângă Dumnezeu. Aceasta este cea mai bună lucrare.
O nevoință peste măsură cum este înaintea ochilor lui Dumnezeu, Părinte?
Dacă se face din mărime de suflet, se bucură și omul, se bucură și Dumnezeu de fiul Lui cel iubitor de osteneală. Dacă este mânat de dragoste, el picură miere în inima sa – iar dacă e presat de egoism, se chinuiește. Cineva care se nevoia în mod egoist și era presat de neliniște, a spus: „O, Hristoase al meu, foarte strâmtă ai făcut ușa! Nu încap!”… Pe când dacă s-ar fi nevoit cu smerenie, ar fi încăput. Cei ce se nevoiesc cu mândrie în posturi, privegheri etc. se chinuiesc fără vreun folos duhovnicesc, pentru că lovesc aerul, și nu pe draci. În loc să alunge ispitele, primesc mai multe – și e firesc să întâmpine multă greutate în nevoința lor, simțind că se sufocă din pricina neliniștii (stresului). În timp ce inima celor care se nevoiesc mult, cu multă smerenie și multă nădejde în Dumnezeu, se bucură, iar sufletul li se înaripează. În viața duhovnicească se cere luare-aminte. Când oamenii duhovnicești sunt mișcați de slava deșartă, rămân cu un gol în sufletul lor. Nu există plinătatea, întrariparea inimii; și cu cât li se mărește slava lor deșartă, cu atât crește și golul din ei – și suferă tot mai mult. Unde e stres și deznădejde, acolo e o viață duhovnicească povățuită de aghiuță. Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște. Neliniștea este a diavolului. Când vedeți neliniște, să știți că acolo și-a băgat coada aghiuță. Diavolul nu merge contra. Dacă există o pornire, împinge și el ca să-l chinuiască și să-l înșele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face hipersensibil.
Sfântul Paisie Aghioritul