Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obişnuiască să se roage.
– Uite, mai demult, unii care voiau să devină monahi şi aveau un caracter aspru, mergeau şi se nevoiau pe stânci abrupte, în peşteri, în mormintele închinătorilor la idoli sau în locuinţele demonilor. Acolo treceau printr-o mulţime de primejdii – se temeau ca nu cumva să se desprinda stânca, urlau demonii etc. -, şi frica îi silea să strige neîncetat: „Hristoase al meu, Maica Domnului”. Si astfel au dobandit obisnuinţa cea bună a rugăciunii neîncetate. Astăzi, datorită distracţiilor de noapte, drogurilor etc, mulţi dintre cei care conduc maşina îşi pierd controlul asupra lor înşişi. Aşa că omul se duce la serviciu şi nu ştie dacă se mai întoarce sănătos acasă sau se va trezi schilodit în vreun spital. Aceasta nu-l sileşte să spuna mereu: „Hristoase al meu, Maica Domnului”? Dacă mirenii ar fi pus in valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi întrecut pe noi, monahii, în rugăciune şi ar fi evitat şi primejdiile.
La Coliba mea a venit cineva foarte mâhnit pentru că din neaţentie a lovit un copil cu maşina.
„Sunt vinovat” spunea el.
„Te rugai în acel ceas?”, l-am întrebat.
„Nu” mi-a răspuns.
„Nu eşti atât de vinovat că ai lovit copilul, i-am spus, pe cât eşti de vinovat că nu te rugai”.
Şi i-am povestit următorul caz pe care îl aveam în vedere să i-l spun. Am cunoscut un funcţionar care ajunsese la înalte măsuri de virtute. Rostea neîncetat Rugăciunea lui Iisus la serviciu, pe drum şi peste tot unde mergea. Rugăciunea îi devenise de-sine-lucrătoare şi din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie şi de veselie. La biroul unde lucra, uda hârtiile cu lacrimi. Din această pricină se gândea să-şi lase serviciul şi să iasă la pensie. A venit la Coliba mea ca să mă întrebe ce să facă.
„Nu pleca, i-am spus, iar când te vor întreba colegii tăi de ce plângi, tu să le spui: «Mi-am adus aminte de tatăl meu»”.
Într-o zi, în timp ce conducea, i-a sărit dintr-odată un copil în faţa maşinii. Deşi l-a aruncat cât colo ca pe un titirez, totuşi copilul nu a păţit nimic. L-a păzit Dumnezeu, pentru că în acel ceas omul acesta se ruga.
Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013, p.23-24
Sa simtim rugaciunea ca pe o necesitate:
– Gheronda, nu prea am credinta si ma simt tare neputincioasa.
– Stii ce sa faci? Sa te agati de Dumnezeu asa cum se agata copilul de gatul tatalui sau si sa-L strangi atat de tare, incat sa nu te poata dezlipi de El. Numai atunci vei simti siguranta si putere.
– Gheronda, simt nevoia sa ma sprrjinesc de Dumnezeu, dar imi vine greu.
– Sa-ti ridici mainile in sus. Astfel incet-incet se vor lungi si te vei agata de Dumnezeu.
– Gheronda, atunci cand nu am destul timp si ma grabesc la rugaciune, nu cumva fur din timpul pe care trebuie sa-l dau lui Hristos?
Paisios monachos Agioreitis17– Hristos este bogat si, oricat ai fura tu, El tot nu saraceste. Tu insa in felul acesta esti in pierdere. Hristos nu are trebuinta de rugaciunea noastra, ci noi avem nevoie de ajutorul Lui. Ne rugam pentru ca asa comunicam cu Dumnezeu Care ne-a creat. Iar daca nu o vom face, vom cadea in mainile diavolului si atunci…vai de noi! Ai vazut ce spune Sfantul Isaac Sirul?
„Nu ne va cere socoteala Dumnezeu pentru ca nu am facut rugaciune, ci pentru ca nu am avut partasie cu El si in felul aaesta am dat drepturi diavolului si ne-a chinuit”[2].
– Gheronda, cum sa ajung sa iubesc rugaciunea?
– Sa simti rugaciunea ca o necesitate. Asa cum trupul are trebuinta de hrana ca sa traiasca, tot astfel si sufletul, trebuie sa fie hranit ca sa traiasca. Daca nu va fi hranit, slabeste si moare duhovniceste.
– Gheronda, de ce ne vine greu sa ne rugam?
– Pentru ca nu simtim rugaciunea ca pe o necesitate. Cel care nu intra in noima rugaciunii, ca sa o simta ca pe o necesitate, o considera ca o corvoada si se aseamana copilului fara minte care se intoarce de la sanul mamei sale si de la toata dragostea ei cea dulce, ajungand astfel bolnavicios si pipernicit.