Ne este de folos să fim uneori certaţi sau îndreptaţi de părinţii noştri duhovniceşti. Frica de mai-marii noştri este mântuitoare. De multe ori numai gândul: „Cum îi voi mărturisi stareţului meu lucrul acesta?” a fost de ajuns ca să mă ferească de păcat. Nu este rău să ne temem de mai-marii noştri, dar nu trebuie numai să ne temem de ei, ci se cuvine să-i iubim şi să-i respectăm în acelaşi timp. Atât frica Domnului, cât şi frica de mai-marii noştri sunt un dar de la Dumnezeu care ne ocroteşte.
Odată, i-am spus unuia din părinţii noştri de la mănăstire: „Cum putem supravieţui în această lume? Ca să supravieţuiască, omul trebuie să fie fără greşeală, desăvârşit! La tot pasul întâlneşte numai greutăţi şi ispite”. La care el mi-a răspuns: „Greşeşti. Nu trebuie să fim desăvârşiţi, trebuie numai să avem un punct de referinţă, căci dacă avem un punct de referinţă, atunci păstrăm frica lui Dumnezeu care ne ocroteşte”. Aşadar, cu toţii avem nevoie de un punct de referinţă. Vai nouă, dacă ne încredem în noi înşine şi nu ascultăm de nimeni, căci nu vom putea supravieţui în lumea aceasta. Ispitele şi necazurile sunt atât de mari, încât propriile noastre puteri nu sunt îndeajuns pentru a le putea birui.
Din Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 320-321
Rezumând, am putea spune că trei sunt cheile care deschid adâncul inimii: cercetarea învățăturii Evangheliei, chemarea numelui Domnului și Sfânta Împărtășanie. Acestea trei descătușează energia ferecată în adâncul inimii. Cu această energie suntem înzestrați la Botez, însă o îngropăm prin viața noastră păcătoasă, prin nepriceperea și delăsarea noastră.
Dar să scoatem la lumină comoara dumnezeiască tăinuită înlăuntrul nostru, prin întipărirea în minte a câtorva cuvinte dumnezeiești, care ne insuflă în chip deosebit, și printr-o mai arzătoare râvnă pentru Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Și să nu încetăm a chema Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Nume care ne-a fost dat prin descoperire de Sus, care este nedespărțit de Persoana lui Hristos și care poate, prin urmare, să ne împărtășească energia Lui mântuitoare.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, p. 208)
Toți trecem prin această stare de epuizare, mai ales duminică seara; duminica este o zi foarte grea pentru preot. Cred că toți avem această problemă a rugăciunii făcute mecanic, fără prea mare tragere de inimă. Un lucru care ajută este stăruința, deoarece cantitatea în rugăciune aduce, încetul cu încetul, și calitatea.
În ceea ce mă privește, atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur și simplu și zic: „Doamne, Tu îmi vezi sărăcia…” și mă osândesc pe mine însumi, până când osândirea aceasta aduce rușine în inimă și simt că inima începe să ia parte câte puțin la rugăciune. Apoi, continuu, și pentru o vreme rugăciunea merge mai bine, după care iarăși mă osândesc. Și tot așa.
Iată ce puteți face atunci când nu izbutiți să vă rugați: opriți-vă și mărturisiți-I aceasta Domnului și osândiți-vă înaintea Lui rușinați, căci rușinea face ca rugăciunea să se însoțească de simțirea inimii. Când sunt într-o asemenea stare, nu mă gândesc la cantitate. Îmi cobor mintea în inimă și de acolo încerc să grăiesc Domnului cu cuvintele mele, până când inima începe să ia parte la rugăciune.
Un monah obișnuia să spună că oricine vrea să se mântuiască trebuie „să născocească mereu noi șiretlicuri”. Legătura noastră cu Dumnezeu este un lucru nemaipomenit de creativ!
(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 57-58)