Folosiți perioada aceasta de singurătate ca să fiți un părinte mai bun când va fi să fiți. Iar dacă nu veți fi părinte mai bun, folosiți perioada aceasta de singurătate ca să-i ajutați pe cei pe care-i veți avea în față singuri și nu vor putea suporta singurătatea.
Vreau să vă spun că, în ciuda faptului că vă am pe dumneavoastră în jur acum, și în ciuda faptului că sunt un om care se bucură de prietenia multora, tot singur sunt. E singurătatea care rodește. Se tot întreabă unii: de unde le tot scoate ăsta, domnule? Că vorbește tot timpul… Credeți-mă că uneori tac! Că sunt mai singur decât par la prima vedere, dar singurătatea asta rodește altfel. Singurătatea mea a rodit într-o bucurie de viață.
Ce, credeți că alții nu sunt singuri? În noaptea în care a murit tata, a fost singura seară în care am trecut telefonul pe mut, că nu mai puteam de oboseală. N-am spus nimănui. M-am dus la Liturghie, m-au văzut toți colegii că eram însingurat, că nu ți-e ușor să faci tot ce trebuie, corect, când te simți ca în menghină.
În schimb, am primit cea mai frumoasă lecție de însingurare rodnică din preoția mea. Mi-a venit rândul la ecfonis și primul pe care-l zic la Liturghie, eu, care mi-am pierdut tatăl, a fost: Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești… Și al doilea ecfonis a fost: Că tu ești Învierea și Viața și Odihna… Singurătățile care rodesc astăzi sunt cele mai de preț.
Am avut o mătușă care mi-a atras atenția că n-am ajuns dimineața la ora 8.00 la tata, la noi, acasă.
Și când am ajuns acolo, mătușa mea a spus:
– N-ai fost aici!
Și i-am răspuns:
– Pe mine nu m-a trimis tata la facultate să mă fac șofer, ci preot! Locul meu nu era într-o mașină, alergând spre tata, ci în Liturghie, alergând spre Dumnezeu, ca să-l odihnească pe tata.
Și cu asta, basta! Acestea sunt singurătăți care rodesc. Acolo nu te ajută nimeni.
Sursa: Părintele Constantin Necula, Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, p. 104-105.
În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?
Da. Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credinţă în Dumnezeu nu există singurătate! Singurătatea este un infern, un iad pentru cei ce nu-L au pe Dumnezeu. Un astfel de om n-are pe nimeni, şi chiar dacă e în societate, şi chiar dacă se află în societatea cea mai veselă, şi dacă-i în familie, şi dacă oriunde e, dacă n-are credinţă în Dumnezeu, se simte singur.
Un om care nu-L are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântat. Dar un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru Ceresc și unde se poate ruga mai liniştit, unde poate să-şi desfăşoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această linişte, îl tulbură gălăgia. De aceea toţi sfinţii au iubit singurătatea şi pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl „contactau” pe Dumnezeu, ca să zic aşa mai lumește.
Toţi cei din singurătate, toţi călugării din mănăstire nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea. Pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteţi în singurătate, care vă simţiţi copleşiţi de singurătatea infernală de iad. Niciodată, şi am mai stat de vorbă despre acest lucru, aparent un lucru ce pare greu de acceptat, niciodată un om nu este singur, ci se poate doar simți singur.
Pentru un om care are convingerea şi credinţa şi certitudinea existenţei spirituale de care ne vorbeşte Hristos şi Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceştia, tinerii aceştia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulţi îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere şi această nefericită viaţă de însingurare.
Sursa: Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, 2006, p. 129.